Gloin se ridică în picioare şi făcu o plecăciune, iar Legolas continuă:
— În zilele când vremea era frumoasă, îl scoteam pe Gollum la plimbare prin pădure; era un copac înalt acolo, crescut la o mare depărtare de toţi ceilalţi, în care-i plăcea să se caţăre. Adeseori îl lăsam să se cocoaţe până sus de tot, unde simţea vântul suflând; dar de fiecare dată puneam pe cineva de strajă jos, la poala copacului. Într-una din zile n-a mai vrut să coboare, iar Străjerii n-au vrut să urce după eclass="underline" învăţase cum să se prindă de crengi cu picioarele şi mâinile; astfel că am stat de strajă până târziu în noapte.
A fost chiar în noaptea aceea de vară, fără lună şi fără stele, când orcii ne-au atacat pe nepusă masă. I-am alungat noi, nu-i vorbă; oricât ar fi fost ei de mulţi şi de fioroşi, veneau de dincolo de munţi şi nu erau deprinşi cu pădurile. Când bătălia a luat sfârşit, am descoperit că prizonierul nostru dispăruse, iar cei pe care-i pusesem de strajă zăceau căsăpiţi sau fuseseră luaţi ostatici. Atunci am înţeles că puseseră la cale atacul anume ca să-l elibereze pe Gollum şi că el ştiuse de atac dinainte. Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva, nu ne este limpede nici acum; dar Gollum e o creatură vicleană, iar iscoadele Duşmanului nebănuit de multe. Fiinţele întunecate pe care le alungaserăm în toamna anului Dragonului s-au întors şi mai numeroase, iar Codrul Întunecimii a devenit iarăşi un loc blestemat, fără doar de meleagul pe care se află regatul nostru.
N-am izbutit să punem din nou mâna pe Gollum. I-am găsit urmele printre cele nenumărate ale orcilor, se înfundau adânc în Pădure, spre miazăzi. Dar nu după multă vreme le-am pierdut şi pe astea, iar mai departe n-am cutezat să mergem; căci curând am fi ajuns în Doi Guldur, un tărâm şi mai blestemat; într-acolo nu ne îndreptăm nicicând paşii.
— Asta e, s-a dus, oftă Gandalf. N-avem vreme să pornim încă o dată în căutarea lui. N-are decât să facă ce-o pofti. Dar îmi vine să cred că o să mai aibă de jucat un rol pe care nici el însuşi, nici Sauron nu-l bănuiesc. Iar acum, continuă Gandalf, o să răspund la celelalte întrebări ale lui Galdor. Cum a rămas cu Saruman? Ce sfaturi ne dă el, când ne aflăm la o asemenea ananghie? Această poveste trebuie s-o spun de la un capăt la celălalt, căci numai lui Elrond i-am împărtăşit-o şi atunci în câteva cuvinte, dar veţi vedea că se leagă de tot ceea ce vom hotărî aici. Este ultimul capitol din Povestea Inelului, atât cât s-a petrecut până acum.
La sfârşitul lui iunie mă găseam în Comitat, dar mintea mi-era adumbrită de un nor de nelinişte, astfel că am pornit-o călare spre hotarele de la miazăzi ale micului ţinut; căci presimţeam o primejdie, ce mi-era încă tăinuită, însă părea să se apropie tot mai mult. Acolo m-au ajuns din urmă ştiri despre războaie şi înfrângeri în Gondor, şi când am auzit de Umbra Neagră, mi-a îngheţat inima în piept. De întâlnit n-am întâlnit altceva decât câţiva fugari veniţi de la Miazănoapte; însă parcă citeam în ei o teamă de care nu voiau să vorbească. De acolo m-am îndepărtat către răsărit şi către miazănoapte, urmând Drumul Verde; nu departe de Bree, am dat peste un călător care şedea pe un dâmb la marginea drumului, şi un cal păştea alături. S-a dovedit a fi Radagast Cafeniul, care odată a locuit în Rhosgobel, aproape de hotarele Pădurii Întunecimii. Face parte din ordinul meu, dar nu-l mai văzusem de multă vreme.
„Gandalf! a strigat el văzându-mă. Tocmai în căutarea ta am pornit. Doar că-s străin prin părţile astea. Tot ce ştiam era că ai putea fi găsit într-un ţinut sălbatic ce poartă un nume barbar, Comitatul.”
„Ştii bine ce ştii, i-am zis. Dar nu vorbi astfel de te vei întâlni cu locuitorii acestui ţinut. Te afli aproape de hotarele Comitatului. Şi ce doreşti de la mine? îmi vine să cred că este ceva foarte important. Nu mi te amintesc să-ţi placă să călătoreşti, afară doar dacă te împinge nevoia.”
„Am o solie ce nu poate să aştepte. Veştile pe care ţi le aduc sunt rele.”
S-a uitat în jur, ca şi cum tufişurile ar fi putut să aibă urechi, apoi a şoptit:
„Nazgul. Cei Nouă au părăsit hotarele. Au trecut Râul în taină şi se îndreaptă către apus. Şi-au luat înfăţişarea de călăreţi înveşmântaţi în negru.”
Atunci am înţeles că teama mă stăpânise fără s-o ştiu.
„Înseamnă că Duşmanul e la mare ananghie sau urmăreşte ceva, a mai zis Radagast, dar ce anume îl împinge să cerceteze meleagurile astea îndepărtate şi pustii, n-am habar.”
„Cum adică?” l-am întrebat, nepricepând ce voia să spună.
„Mi s-a zis că, oriîncotro se îndreaptă, Călăreţii întreabă de o ţară numită Comitatul.”
„Comitatul”, am zis eu, cuprins de disperare. Căci până şi înţelepţii se tem să ţină piept celor Nouă, atunci când sunt adunaţi laolaltă sub comanda acelei căpetenii haine a lor. Ce rege mare fusese el pe vremuri, şi ce mare vraci, ca acum să stăpânească peste o ceată ucigaşă.
„Cine ţi-a spus acestea? l-am întrebat. Cine te-a trimis?”
„Saruman cel Alb. Şi m-a rugat să-ţi mai spun că e gata să te ajute dacă ai nevoie, dar trebuie să-i ceri acum ajutorul, altfel va fi prea târziu.”
Vorbele lui mi-au renăscut speranţa, căci Saruman cel Alb este cel mai mare în ordinul meu. De bună seamă că Radagast e-un vrăjitor vrednic de toată lauda, maestru al formelor şi al jocurilor de nuanţe; şi ştie toate tainele plantelor şi ale fiarelor, iar zburătoarele îi sunt cei mai apropiaţi prieteni. Dar Saruman de multă vreme cercetează tainele Duşmanului însuşi, astfel că adeseori am putut să i-o luăm înainte. Vicleşugurile lui Saruman ne-au ajutat să-l alungăm pe Duşman din Doi Guldur. Prin urmare, m-am gândit că poate găsise el niscaiva arme care să le vină de hac celor Nouă.
„Mă voi duce la Saruman”, am hotărât.
„De e aşa, trebuie s-o porneşti de-ndată, a zis Radagast, căci am pierdut mult timp căutându-te şi zilele sunt numărate. Mi s-a spus să dau de tine înainte de Miezul Verii, şi iată că e Miezul Verii. Chiar de-ar fi să o porneşti la drum din locul ăsta, tot n-ai s-ajungi înainte ca cei Nouă să descopere ţara aia pe care o căuta ei. Eu însumi pornesc înapoi fără să mai zăbovesc.”
Şi cu aceste vorbe a încălecat şi a dat pinteni calului.
„Stai puţin! am strigat. O să avem nevoie de ajutorul vostru şi de al tuturor celor care mi-l pot da. Trimite această solie a noastră sălbăticiunilor şi zburătoarelor care-ţi sunt prietene. Spune-le să le dea de ştire lui Saruman şi lui Gandalf de cum află ceva. Trimite solie până în Orthanc.”
„Aşa voi face”, a spus el şi dus a fost, căci cei Nouă erau pe urmele lui.
Nu m-am putut lua după el atunci şi acolo. Călărisem prea mult în ziua aceea şi eram la fel de ostenit ca şi calul meu; şi trebuia să cumpănesc la tot. Am rămas în Bree în noaptea aceea şi am hotărât că n-aveam vreme să mă întorc în Comitat. Nicicând n-am făcut o greşeală mai mare.
I-am lăsat totuşi un mesaj lui Frodo şi l-am rugat pe prietenul meu hangiul să i-l trimită. Am pornit în zori; şi în cele din urmă am ajuns la sălaşul lui Saruman. Se găseşte departe la miazăzi, în Isengard, la capătul Munţilor Ceţoşi, în apropiere de Strunga Rohan. Boromir vă poate spune că e o vale largă ce se deschide între Munţii Ceţoşi şi povârnişurile cele mai nordice ale crestei Ered Nimrais, Munţii Albi, aflaţi în ţara lui. Însă Isengard e un inel de stânci pleşuve ce înconjoară asemenea unui zid o vale în mijlocul căreia se află un turn de piatră, numit Orthanc. Nu Saruman e cel care l-a construit, ci oamenii din Numenor, cu multă vreme în urmă; foarte înalt, tăinuind secrete nenumărate; cu toate acestea, nu arată a fi fost făcut de oameni pricepuţi. Nu se poate ajunge la el decât trecând prin inelul Isengard; iar în acest inel se află o singură poartă.