Târziu într-o seară am ajuns la poartă, un fel de arc mare, scobit într-un zid de stâncă şi păzit cu străşnicie. Dar străjerii ştiau de venirea mea, aşa că mi-au spus că Saruman mă aştepta. Am trecut călare pe sub arc, poarta s-a închis neauzită în urma mea şi deodată m-a cuprins frica, fără să ştiu de ce.
Am călărit până la poalele turnului şi m-am oprit în dreptul treptelor lui Saruman; acolo m-a întâmpinat chiar el şi m-a condus până sus de tot, în încăperea lui. Pe deget purta un inel.
„Vasăzică, ai venit, Gandalf, mi-a spus el cu o voce gravă; în ochii lui, însă, mi s-a părut că văd o lumină albă, ca şi cum în inima lui râdea cu hohote de gheaţă.
„Da, am venit. Am venit să-ţi cer ajutorul, Saruman cel Alb.”
Numele acesta părea să-l supere.
„Chiar aşa, Gandalf cel Sur? a pufnit el în bătaie de joc. Să-mi ceri ajutorul? Nu s-a prea auzit ca Gandalf cel Sur să ceară ajutor cuiva, el care e atât de viclean şi de înţelept, şi umblă haihui prin te miri ce coclauri şi îşi vâră nasul peste tot, chiar dacă nu e treaba lui.”
L-am privit cu mirare.
„Dacă nu mă-nşel, am zis, apele s-au tulburat într-aşa măsură, încât va fi nevoie de forţele noastre ale tuturor să se unească.”
„Se prea poate, dar ţi-a venit târziu acest gând. De când — stau eu şi mă întreb — ascunzi de mine, mai-marele Sfatului, un lucru atât de însemnat? Ce te-aduce acum din vizuina ta din Comitat?”
„Cei Nouă au ieşit din nou la lumină, am răspuns. Au trecut Râul. Aşa mi-a spus Radagast.”
„Radagast, cel Cafeniu! a hohotit Saruman, fără să-şi mai ascundă dispreţul. Radagast îmblânzitorul de Păsări! Radagast Nătăfleţul! Radagast Nebunul! A avut totuşi atâta minte cât să-şi joace rolul pe care i l-am încredinţat. Căci, iată-te, ai venit, şi ăsta a fost scopul soliei mele. Şi aici vei rămâne, Gandalf cel Sur, şi te vei odihni după atâtea călătorii. Căci eu sunt Saruman înţeleptul, Saruman Făuritorul de Inele, Saruman cel de Multe Culori!”
Abia atunci l-am privit mai bine şi am văzut că straiele sale, care-mi păruseră albe, nu erau albe, ci croite dintr-o ţesătură din multe culori, care licăreau şi-şi schimbau nuanţele la fiece mişcare a lui, zăpăcind privirile.
„Albul îmi plăcea mai mult”, i-am spus.
„Albul! a rânjit el. E bun pentru început. Stofa albă poate fi vopsită. Pagina albă poate fi mâzgălită; lumina albă poate fi fărâmată.”
„Şi-atunci nu mai e albă. Şi cel care fărâmă un lucru numai ca să vadă ce este a părăsit calea înţelepciunii.”
„Nu-i nevoie să-mi vorbeşti ca unuia dintre neghiobii pe care ţi i-ai făcut prieteni, s-a înfuriat el. Nu te-am adus aici că să primesc sfaturi de la tine, ci ca să-ţi dau putinţa să alegi.”
S-a ridicat în picioare şi a început să declame, de-ai fi zis că ţinea un discurs pregătit cu mult înainte.
„Zilele de Odinioară s-au dus. Acum trec Zilele de Mijloc. Şi încep Zilele Timpurii. Vremea elfilor s-a sfârşit, dar a venit vremea noastră: lumea oamenilor, pe care trebuie s-o conducem. Dar pentru asta avem nevoie de putere, puterea de-a pune în ordine toate lucrurile după vrerea noastră, în numele acelui bine pe care doar cei înţelepţi îl pot vedea.
Şi ascultă bine, Gandalf, bătrânul meu prieten şi ajutor, a continuat el, apropiindu-se şi înmuindu-şi glasul. Am spus noi, căci aşa poate fi, dacă mi te vei alătura. O Putere nouă se ridică acum. Împotriva ei nu ne mai slujesc vechile alianţe şi tactici. Nu ne-a mai rămas nici o speranţă în elfi sau în muribundul Numenor. Iată, aşadar, ce alegere îţi stă dinainte. Putem să ne alăturăm acelei Puteri. Aşa ar fi înţelept, Gandalf. Numai aşa mai putem avea speranţă. Victoria e aproape; şi răsplata va fi bogată pentru cei care i-au venit în ajutor. Cu cât creşte Puterea, cu atât se vor înălţa şi prietenii ei dovediţi; iar înţelepţii, cei ca mine şi ca tine, vom putea, dacă avem răbdare, să ajungem în cele din urmă să-i dirijăm mersul, să o controlăm. Putem aştepta să se ivească timpul potrivit, putem să ne păstrăm gândurile în sinea noastră, deplângând poate ticăloşiile săvârşite când şi când, lăudând însă ţelul sublim şi ultim: Cunoaşterea, Legea, Ordinea; toate acele lucruri pe care ne-am străduit atâta amar de vreme şi în zadar să le desăvârşim, mai degrabă împiedicaţi decât ajutaţi de prea slabii sau leneşii noştri prieteni. Nu e nevoie, mai bine spus, nu vor fi schimbări însemnate în planurile noastre, ci doar în mijloacele pe care le vom folosi.”
„Saruman, l-am întrerupt eu, am mai auzit discursuri din acestea şi înainte, dar numai din gurile emisarilor trimişi din Mordor pentru a-i amăgi pe cei săraci cu duhul. Nu pot să-mi închipui că m-ai adus de atât de departe doar că să-mi impui urechile.”
S-a uitat la mine pieziş şi a rămas câteva clipe gânditor.
„Bun, văd că această linie înţeleaptă nu reuşeşte să te convingă. Nici pe viitor? Nici dacă vom găsi o cale mai bună?”
S-a apropiat şi şi-a pus mâna lui lungă pe braţul meu.
„Şi de ce nu, Gandalf? a şoptit el. De ce nu? Inelul Stăpân? Dacă reuşim să-l stăpânim pe acesta, atunci întreaga Putere va intra în mâinile noastre. În fapt, aceasta este cauza pentru care te-am adus aici. Căci am mulţi ochi ce mă slujesc şi am încredinţarea că tu ştii unde zace acum acest obiect preţios. Nu este aşa? Altfel, din ce pricină întreabă cei Nouă despre Comitat şi ce treabă poţi tu să ai acolo?”
Spunând acestea, în ochii lui a scăpărat o poftă pe care nu şi-a mai putut-o ascunde.
„Saruman, am spus, depărtându-mă de el, doar o singură mână o dată poate să stăpânească Inelul, ştii asta foarte bine, aşa că nu te mai osteni să vorbeşti despre Noi. Dar nu ţi l-aş da, nu, nu, nu ţi-aş da nici măcar veşti despre el, acum că ştiu ce-ţi trece prin minte. Ai fost mai-marele Sfatului, dar acum ţi-ai dat jos masca în sfârşit. Din câte înţeleg, am de ales între a mă supune lui Sauron sau a mă supune ţie. N-am să aleg nici una, nici alta. Mai ai şi altceva să-mi oferi?”
„Cum să nu, a răspuns el, rece dintr-o dată şi ameninţător. Nu m-am aşteptat să dai dovadă de înţelepciune, chiar şi pentru propriul tău bine; dar ţi-am oferit şansa să mă ajuţi de bunăvoie, pentru a te feri singur de necazuri şi suferinţa. A treia posibilitate e aceea de a te ţine aici până la sfârşit.”
„Până la care sfârşit?”
„Până când îmi vei dezvălui unde se află acel Unu. Pot să găsesc mijloace să te conving. Sau până când va fi găsit în ciuda ta, iar Cârmuitorul va avea timp să se ocupe de treburi mult mai uşoare; ca, de pildă, să se gândească la cea mai potrivită răsplată pentru îndărătnicia şi insolenţa lui Gandalf cel Sur.”
„S-ar putea că asta să nu se arate a fi o treabă mult mai uşoară”, i-am întors-o eu.
El mi-a râs în nas, căci vorbele mele n-aveau acoperire, iar el ştia asta prea bine.
— M-au dus şi m-au închis de unul singur în foişorul turnului Orthanc, acolo de unde Saruman avea obiceiul să urmărească stelele. Nu se poate coborî din foişor decât pe o scară îngustă, cu mai multe mii de trepte, iar valea de la poalele turnului pare neînchipuit de departe. Am privit-o de sus şi am văzut că ceea ce fusese odată verde şi frumos era acum plin de puţuri de mină şi fierarii. Lupi şi orci îşi făcuseră sălaşurile în Isengard, căci Saruman îşi alcătuise propria oştire, încercând să rivalizeze cu Sauron şi fără să intre încă în servitutea lui. Peste toate acestea atârna un fum negru, ce se vălătucea în jurul turnului. Stăteam singur pe o insulă între nori; de evadat nici vorbă, iar zilele îmi erau pline de amărăciune. Frigul mă scotea din minţi; abia dacă aveam loc în cămăruţa aceea să mă mişc în sus şi-n jos, neliniştit peste poate de Călăreţii ce se îndreptau spre Miazănoapte.