Eram încredinţat că cei Nouă ieşiseră din nou la lumină, şi asta nu numai din ceea ce-mi spusese Saruman, care s-ar fi putut foarte bine să fie minciuni. Cu multă vreme înainte de-a mă duce spre Isengard primisem veşti pe căi ce erau mai presus de orice îndoială. Inima-mi era grea de teamă pentru prietenii mei din Comitat; dar tot mai nutream o speranţă. Trăgeam nădejde că Frodo pornise la drum de îndată, aşa cum îi cerusem în scrisoare, şi că ajunsese în Vâlceaua Despicată până să înceapă cumplita urmărire. Şi atât speranţa, cât şi teama s-au dovedit neîntemeiate. Căci speranţa mi-o pusesem într-un grăsan din Bree; iar teama îmi era pricinuită de viclenia lui Sauron. Dar grăsanii ce vând bere au de alergat în toate părţile; iar puterea lui Sauron este mai slabă decât ne-o închipuim noi din pricina fricii. Numai că, singur cum eram şi prins în capcana inelului Isengard, n-aveam de unde să ştiu că vânătorii, din faţa cărora toţi o rupeau la fugă sau cădeau răpuşi, se vor poticni tocmai în îndepărtatul Comitat.
— Te-am văzut! strigă Frodo. Umblai în sus şi-n jos. Luna lucea în părul tău.
Gandalf tăcu uluit şi-l privi.
— N-a fost decât un vis, continuă Frodo, dar mi l-am amintit aşa, deodată. Aproape că-l uitasem. L-am visat de mult; cred că după ce-am plecat din Comitat.
— Înseamnă că l-ai visat târziu, spuse Gandalf, aşa după cum vei vedea. Mă găseam într-o stare cumplită. Şi cei care mă cunosc vă pot spune că rar mi s-a întâmplat să fiu la o ananghie atât de mare şi că nu o îndur prea uşor. Gandalf cel Sur prins precum o muscă într-o plasă perfidă a unui păianjen. Dar chiar şi celor mai pricepuţi păianjeni le scapă un fir mai slab.
La început mă temusem, aşa după cum dorise chiar Saruman să se întâmple, că Radagast căzuse şi el în ispită. Apoi m-am gândit că nu simţisem nimic rău în vocea lui sau în ochii lui atunci când ne întâlniserăm. Altfel nu m-aş fi dus niciodată în Isengard, sau, dacă aş fi făcut-o, aş fi fost cu ochii-n patru. Aşa a gândit şi Saruman, numai că şi-a tăinuit bine gândul şi şi-a amăgit solul. Sunt încredinţat că, dacă ar fi încercat, n-ar fi izbutit să-l ademenească pe cinstitul Radagast în trădarea lui. El m-a căutat cu cea mai bună-credinţă şi doar aşa a avut puterea să mă convingă.
Aceasta a şi fost calea prin care am dejucat planul pus la cale de Saruman. Căci Radagast n-avea nici o pricină să nu facă ceea ce-l rugasem; astfel că a călărit până în Codrul Întunecimii, unde-şi avea prieteni mulţi şi străvechi. Şi Vulturii Munţilor au pornit să cutreiere lumea în lung şi-n lat şi le-a fost dat să vadă multe: adunarea lupilor şi chemarea laolaltă a orcilor; şi pe cei Nouă Călăreţi bătând meleagurile în lung şi-n lat; iar de auzit au auzit despre fuga lui Gollum. Pe toate acestea avea să mi le spună un sol de-al lor, trimis anume.
Aşa s-a făcut că, spre sfârşitul verii, într-o noapte cu lună, Gwaihir Stăpânul Vânturilor, cel mai iute dintre vulturii cei mari, a zburat nevăzut de nimeni până la turnul Orthanc; şi m-a găsit stând pe acoperişul foişorului. Eu i-am vorbit şi el m-a luat pe aripile sale înainte ca Saruman să prindă de veste. Ne depărtaserăm mult de Isengard când lupii şi orcii au ieşit pe poartă ca să pornească în urmărirea mea.
„Cât de departe mă poţi duce?” l-am întrebat pe Gwaihir.
„Multe leghe, a răspuns el, dar nu până la capătul pământului. Am fost trimis să aduc veşti, nu să duc poveri.”
„Dacă e pe-aşa, îmi va trebui un armăsar care să alerge pe pământ, un armăsar de neîntrecut, căci nicicând n-am fost într-o asemenea mare grabă ca acum.”
„Te voi duce atunci în Eldoras, unde şade în palatul său Seniorul Ţinutului Rohan; locul acela nu e departe de-aici.”
M-am bucurat auzindu-l ce spune, pentru că în Obştea Călăreţilor din Rohan trăiesc rohirrimii, Stăpânii Cailor, şi nu se află nicăieri pe pământ cai că aceia ce cresc în valea cea largă dintre Munţii Ceţoşi şi Munţii Albi.
„Spune-mi, ce crezi, mă pot bizui pe oamenii din Rohan?” l-am întrebat pe Gwaihir, pe când încrederea îmi era zdruncinată din pricina trădării Iui Saruman.
„Plătesc tribut în cai, mi-a răspuns, şi în fiecare an trimit nu ştiu câţi în Mordor, aşa am auzit; dar nu sunt juruiţi lor. Dacă Saruman se lasă ademenit de rău, cum zici tu, atunci soarta lor va fi curând pecetluită.”
— M-a lăsat pe pământ în Ţinutul Rohan înainte de ivirea zorilor; dar uite că m-am lungit prea mult cu povestea. Ce urmează va fi scurt. În Rohan am descoperit că răul îşi începuse de-acum lucrarea ticăloasă: minciunile lui Saruman, şi regele care nici nu voia să-mi audă avertismentele. Mi-a zis să-mi aleg ce cal vreau şi să mă fac nevăzut; iar eu mi-am ales un cal după pofta inimii mele, nu şi a lui. Am luat cel mai bun cal ce se găsea în ţinutul lui, nici că mai văzusem unul asemenea.
— Înseamnă că e cu adevărat un animal de sânge nobil, spuse Aragorn, şi mă doare mai mult decât multe alte veşti ce par mai rele la prima vedere, să aflu că Sauron cere un asemenea tribut. Lucrurile nu stăteau aşa când am fost ultima dată în acea ţară.
— Nici acum nu sunt aşa, jur pe capul meu, sări Boromir. E o minciună răspândită de Duşman. Eu îi cunosc pe oamenii din Rohan, cinstiţi şi viteji, aliaţii noştri, care încă trăiesc pe pământurile primite de la noi cu multă vreme în urmă.
— Umbra din Mordor se întinde peste meleaguri îndepărtate, răspunse Aragorn. Saruman i-a căzut pradă. Rohan a intrat sub stăpânirea ei. Cine ştie ce vei găsi acolo dacă te vei întoarce vreodată?
— Nicidecum că şi-ar plăti vieţile cu cai, se îndârji Boromir. Ei îşi iubesc caii la fel de mult că pe propriile rubedenii. Şi nu fără motiv, căci caii din Obştea Călăreţilor se trag de pe Câmpiile de la Miazănoapte, unde Umbra nu ajunge, iar rasa lor, ca şi aceea a stăpânilor lor, coboară din zilele de demult ale libertăţii.
— Aşa este, întări Gandalf. Şi se află unul anume printre ei, ce a fost fătat, din câte ştiu eu, în dimineaţa lumii. Caii celor Nouă nu se pot lua la întrecere cu el; neobosit şi ager din cale-afară. Numele îi e Iute ca Gândul. Ziua, pielea îi luceşte precum argintul, iar noaptea, e asemenea unei umbre, trecând nebăgat de seamă. Călcătura lui e ca fulgul! Nicicând n-a fost încălecat de om, dar eu l-am luat şi l-am îmblânzit şi atât de iute m-a purtat, de am ajuns în Comitat când Frodo era în Gruiurile-gorgane, cu toate că pornisem din Rohan o dată cu plecarea lui din Hobbiton.
Teama însă îmi devenea tot mai puternică, în timp ce călăream. Nici n-am ajuns bine pe meleagurile de la miazănoapte, că am şi primit veşti despre călăreţi şi, oricât m-aş fi apropiat de ei cu fiecare zi mai mult, ei tot înaintea mea erau. Am aflat că-şi împărţiseră forţele: unii rămăseseră la hotarele de la miazăzi, nu departe de Drumul Verde, alţii pătrunseseră în Comitat dinspre miazăzi. Am sosit în Hobbiton, dar Frodo plecase; am stat însă de vorbă cu bătrânul Gamgee. Multe vorbe, însă puţine despre frământările mele. EI avea să-mi spună destule despre noii stăpâni ai vizuinei Fundătura.
„Nu pot îndura schimbările, mi-a zis, oricând s-ar petrece astea, Şi mai cu seamă schimbările în ce poate fi mai rău.” A repetat de mai multe ori vorbele astea: „schimbările în ce poate fi mai rău”.
„Ce poate fi mai rău’ sunt vorbe mari, i-am spus eu, şi trag nădejde să nu apuci ziua să le vezi aievea.”