Din tot ce mi-a zis am priceput în cele din urmă că Frodo plecase din Hobbiton cu mai puţin de o săptămână înainte şi un călăreţ negru dăduse târcoale prin vecini chiar în aceeaşi seară. Astfel că am pornit de acolo cuprins de teamă. Am ajuns în Ţara Iedului şi i-am găsit pe toţi în frământare mare, ca un muşuroi de furnici când le zgândări cu un băţ. Am ajuns la casa din Scobitura Râului şi am găsit-o spartă şi pustie; dar pe prag am dat peste o mantie ce fusese a lui Frodo. Speranţa m-a părăsit atunci pentru o vreme şi n-am mai zăbovit să aflu veşti, care mi-ar fi risipit temerile; ci am pornit-o pe urmele Călăreţilor. Greu de urmat, căci se risipiseră în cele patru vânturi şi astfel m-am zăpăcit rău de tot. Mi s-a părut însă că una sau două se îndreptaseră spre Bree; într-acolo am apucat-o şi eu, cu gândul la ceea ce le va fi dat urechilor unui hangiu să audă.
„Captalan e numele lui, mi-am zis în sinea mea. Dacă întâmplarea asta e din vina lui, am să-i topesc toată osânza de sub piele. Am să-l rumenesc pe neghiobul ăsta bătrân la foc mic.”
La asta se aştepta şi el, căci atunci când m-a văzut la faţă a picat în genunchi şi a-nceput să se topească sub ochii mei.
— Ce i-ai făcut? sări Frodo ca ars. Să ştii că s-a purtat foarte frumos cu noi şi s-a străduit cât a putut.
Gandalf izbucni în râs.
— Nu te teme. Nu l-am muşcat, iar de lătrat am lătrat puţin. Atât de bucuros am fost de veştile pe care le-am smuls din gura lui, după ce-a isprăvit cu dârdâiala, încât l-am luat în braţe. Cum de s-a brodit aşa, n-am putut să mă dumiresc atunci, dar am aflat că tocmai fuseserăţi în Bree cu o noapte înainte şi că porniserăţi în aceeaşi dimineaţă, împreună cu Pas Mare.
„Pas Mare!” am strigat eu, bucuros peste poate.
„Da, domnule, mi-e teamă că aşa e, a bâiguit Captalanul, neînţelegând bucuria mea. A ajuns la ei, chit că am făcut tot ce-am putut ca să-l împiedic, iar ei l-au luat cu ei. S-au purtat tare ciudat în tot timpul cât au fost aici: parcă anume au făcut totul.”
„Tâmpitule! Nebunule! De trei ori nepreţuitule şi iubitule Barliman! am strigat eu. Sunt cele mai bune veşti pe care le-am primit de la mijlocul verii: merită cel puţin un gologan de aur. Îţi menesc ca berea să fie de cea mai bună calitate timp de şapte ani! i-am zis. Acum pot în sfârşit să dorm o noapte liniştit, prima de nici nu mai ştiu când.”
— Şi am stat acolo în noaptea aceea, neştiind ce să cred că se alesese de Călăreţi; numai despre doi se aflase, pare-se, câte ceva în Bree. Dar în timpul nopţii ne-a fost dat să aflăm mai multe. Cel puţin cinci veniseră dinspre apus, dărâmaseră porţile şi trecuseră prin Bree ca vântul turbat; cei din Bree tremură şi-acum şi se aşteaptă la sfârşitul lumii. În zori m-am trezit şi am pornit-o pe urmele lor.
Sigur nu sunt, dar mi se pare totuşi că lucrurile s-au petrecut astfel. Căpetenia lor a rămas în taină la miazăzi de Bree, în vreme ce doi au luat-o înainte, prin sat, iar alţi patru au năvălit în Comitat. Dar, după ce s-au regrupat în Bree şi în Scobitura Râului, s-au întors la Căpetenia lor cu veşti, astfel că au lăsat Drumul supravegheat o vreme doar de către iscoadele lor. Căpetenia i-a trimis apoi pe câţiva spre soare-răsare, tăind-o de-a dreptul peste câmpuri, iar el cu ceilalţi rămaşi au luat-o pe Drum plini de mânie.
Până la Ţancul Vremii am galopat ca o furtuna şi am ajuns acolo înainte de apusul soarelui, a două zi după plecarea din Bree — dar ei au fost acolo mai curând. S-au retras din faţa mea, căci simţeau cum se apropie mânia mea şi nu cutezau s-o înfrunte câtă vreme Soarele era sus pe cer. În timpul nopţii, însă, au strâns cercul, m-au asediat sus, în creştetul dealului, în vechiul inel Amon Sul. Nu mi-a fost deloc uşor: lumină şi pălălaie ca acelea nu mai fuseseră zărite pe Ţancul Vremii de pe timpul războaielor din vechime.
La răsăritul soarelui am izbutit să scap şi am fugit spre miazănoapte. Mai mult de-atât nu trăgeam nădejde să fac. Mi-a fost cu neputinţă să te găsesc, Frodo, în pustietate, şi ar fi fost o nesăbuinţă până şi să încerc să o fac, cu cei Nouă pe urmele mele. Astfel că a trebuit să-mi pun toate speranţele în Aragorn. Nutream, totuşi, gândul că-i fac pe câţiva să se ia după mine şi în acelaşi timp să ajung la Vâlceaua Despicată înaintea voastră, ca să trimit ajutoare. Patru Călăreţi m-au urmat, într-adevăr, dar în scurt timp s-au întors din drum şi s-au îndreptat spre Vad, din câte mi s-a părut. A fost şi asta de ceva ajutor, căci rămăseseră numai cinci, din cei nouă, atunci când tabăra voastră a fost atacată.
Am ajuns aici într-un târziu, pe un drum lung şi greu, pentru că am urcat până la Izvorul Brumat şi am trecut prin Pârloagele Etten, şi iar la vale, venind tot dinspre miazănoapte. Paisprezece zile aproape mi-au trebuit după ce-am plecat de pe Tancul Vremii, căci nu puteam merge călare printre stâncile din munţii căpcăunilor, astfel că Iute că Gândul m-a părăsit. L-am trimis înapoi la stăpânul său; dar între noi s-a legat o mare prietenie şi dacă aş fi avut nevoie de el, era de ajuns să-l chem pe nume şi ar fi venit. Dar uite aşa s-a făcut că am ajuns la Vâlceaua Despicată doar cu trei zile înainte de Inel, iar veştile despre primejdia în care se afla Inelul sosiseră înaintea mea — şi bine că a fost aşa.
lată deci, Frodo, sfârşitul poveştii mele. Să mă ierte Elrond şi ceilalţi pentru că a fost atât de lungă. Dar nu s-a mai întâmplat ca Gandalf să nu se ţină de cuvânt şi să nu vină după cum a promis, încât am gândit că purtătorul Inelului trebuia să afle întreaga întâmplare. Ei bine, povestea a fost spusă de la început până la sfârşit. Iată-ne pe toţi aici şi iată Inelul. Şi tot nu ne-am apropiat de ceea ce ne-a adus aici. Ce-o să facem cu el?
Se aşternu tăcerea. Într-un târziu, Elrond vorbi din nou: — Este dureros ceea ce-am aflat despre Saruman, căci am crezut în el şi l-am primit la toate sfaturile noastre. E periculos să cercetezi prea în adânc tainele Duşmanului, de-o faci cu gând bun sau rău. Dar asemenea căderi în păcat şi trădări, vai, s-au mai petrecut şi înainte. Dintre poveştile auzite azi aici, a lui Frodo mi s-a părut cea mai ciudată. Nu mi-a fost dat să cunosc prea mulţi hobbiţi până acum, în afară de Bilbo; dar acum mi se pare că el nu e chiar atât de unic şi de deosebit precum mi-l închipuisem. Lumea s-a schimbat mult de când am străbătut ultima dată drumurile de la apus.
Duhurile Gorganurilor ne sunt cunoscute sub multe nume; iar despre Pădurea Bătrână au fost spuse nenumărate poveşti: tot ce-a mai rămas acum e un dâmb-martor din hotarul ei de la miazănoapte. Au fost vremuri când veveriţele puteau sări din copac în copac din ceea ce numiţi voi Comitat şi până în Ţara Sură, la apus de Isengard. Am străbătut şi eu odată meleagurile acelea şi multe primejdii şi ciudăţenii mi-a fost dat să cunosc. Dar de Bombadil am uitat, dacă într-adevăr e unul şi acelaşi care bântuia odinioară pădurile şi dealurile, şi chiar şi în acea vreme era mai bătrân decât bătrâneţea. Pe atunci nu avea acest nume. Noi îi spuneam Iarwain Ben-adar, cel mai bătrân şi cel fără de strămoşi. Dar câte alte nume nu i-au fost date de alte neamuri de-a lungul timpului: Forn îi spuneau gnomii, oamenii de la Miazănoapte îl numeau Orald, şi au mai fost şi altele. O creatură neobişnuită, dar mă gândesc că poate ar fi fost bine să-l chemăm la Sfatul nostru.
— N-ar fi venit, spuse Gandalf.
— N-am putea totuşi să-i trimitem o solie şi să-i cerem ajutorul? stărui Erestor. După câte înţeleg, are puteri şi asupra Inelului.
— Nu, eu n-aş spune asta, îl contrazise Gandalf. Mai corect ar fi să zici că Inelul nu are nici o putere asupra lui. Este propriul său stăpân. Dar nu poate preface Inelul în altceva şi nici puterea pe care acesta o are asupra altora n-o poate înfrânge. Unde mai pui că Bombadil s-a retras într-un ţinut mic, între hotare pe care tot el le-a hotărât, chiar dacă nimeni nu le vede, şi poate că aşteaptă acolo o schimbare a vremurilor, dar de ieşit dintre hotare nu iese.