— Numai că între hotarele acelea nimic nu-l tulbură, adăugă Erestor. Ce-ar fi să ia Inelul cu sine şi să-l ţină acolo, că să nu mai poată face rău nimănui?
— Nu, se împotrivi Gandalf, de bunăvoie n-o va face. Poate doar dacă toate seminţiile libere din lume s-ar ruga de el să o facă, numai că el nu ar pricepe de ce e nevoie de aşa ceva. Iar dacă i s-ar da Inelul, ar uita de el curând, său mai degrabă cred că l-ar arunca. Nu stă cu mintea prea mult la asemenea lucruri. Ar fi cel mai nepotrivit paznic cu putinţă, şi cu asta am zis tot.
— Oricum, cumpăni Glorfindel, a-i trimite lui Inelul n-ar însemna decât să amânăm ziua răului. E atât de departe de noi. Nu putem să-l ducem acum înapoi la el, fără a da de bănuit, fără să ne vadă vreo iscoadă. Şi chiar de-am putea, mai devreme sau mai târziu Stăpânul Inelelor ar prinde de veste unde se află ascuns şi şi-ar îndrepta întreaga putere într-acolo. Oare Bombadil poate să ţină Piept acelei puteri de unul singur? Eu zic că nu. Cred că, până la urmă, dacă totul în jur va cădea în mâinile lor, Bombadil va cădea şi el. Ultimul, aşa cum a fost întâiul odată; şi atunci va veni Noaptea.
— Pe Iarwain nu-l ştiu decât după nume, spuse Galdor, dar socotesc că Glorfindel are dreptate. Nu-i stă în putere să înfrunte Duşmanul, decât dacă această putere se află în însuşi Pământul. Şi uite că ne este dat să vedem că Sauron e în stare să supună la tortură şi să distrugă până şi munţii. Dacă există vreo putere, aceea se află în mâinile noastre, aici, în Imladris, sau ale lui Cirdan, la Limanuri, sau în Lorien. Au ei însă forţa, avem noi aici tăria să ne opunem Duşmanului, şi la urmă, după ce totul a fost nimicit, să ne opunem venirii lui Sauron?
— Eu n-am această putere, recunoscu Elrond, şi nici ei n-o au.
— Înseamnă, zise Glorfindel, că, dacă Inelul nu poate fi ţinut departe de el pentru totdeauna prin forţă, nu ne mai rămân decât două lucruri: să-l trimitem departe, peste Mare, sau să-l distrugem.
— Bine, dar Gandalf ne-a spus că nu-l putem distruge prin nici un meşteşug cunoscut de noi, le aminti Elrond. Iar cei care trăiesc dincolo de Mare nu l-ar primi: de bine, de rău, el aici îşi are locul, pe Pământul de Mijloc; noi, cei care încă trăim aici, trebuie s-o scoatem la capăt cu el.
— Atunci, îşi dădu Glorfindel cu părerea, să-l aruncăm în adâncuri, pentru ca minciunile lui Saruman să se adeverească. Acum am văzut limpede cu toţii că, şi atunci când a venit în Sfatul nostru, picioarele lui umblau pe calea cea strâmbă. Ştia că Inelul nu era pierdut pentru totdeauna, dar asta a vrut să ne facă să gândim; căci şi-l dorea doar pentru sine. Adeseori, însă, adevărul în minciună zace: pe fundul Mării ar sta la loc sigur.
— Dar nu pentru totdeauna, îl contrazise Gandalf. Apele adânci ascund multe; iar mările, ca şi pământurile, se pot schimba. Treaba noastră aici nu este aceea de-a ne gândi doar la ce se va întâmpla mâine, la vieţile câtorva oameni, sau doar la un ev trecător al lumii. Noi trebuie să găsim sfârşitul sfârşitului acestei ameninţări, chiar dacă n-avem nădejde în izbândă.
— Nu-l vom găsi nicidecum pe drumurile ce duc la Mare, zise Galdor. O fi ea primejdioasă întoarcerea la Iarwain, dar fuga spre Mare este cu atât mai ameninţată. Inima-mi spune că, după ce va fi aflat ce s-a întâmplat, Sauron ne va aştepta s-o apucăm pe drumul apusean. Iar de aflat, va afla curând. Or fi fost cei Nouă doborâţi de pe cai, dar asta e numai o păsuire, până-şi vor fi găsit alţi armăsari, şi mai iuţi. Chiar dacă mult slăbită, puterea din Gondar e singura care mai stă în calea înaintării lui Sauron în plină forţă spre coastele de la Miazănoapte, iar dacă va veni şi va lua cu asalt Turnurile Albe şi Limanurile, veţi vedea că elfii n-or să mai aibă unde scăpa de umbrele tot mai lungi dinspre Pământul de Mijloc.
— Marşul ăsta nu va începe chiar atât de curând, spuse Boromir. Gondor a pierdut din putere, aşa ai zis. Dar Gondor se află încă în picioare şi puternic, în ciuda slăbiciunii sale.
— Cu toate astea, îi aminti Galdor, veghea n-o să-i mai poată ţine multă vreme departe pe cei Nouă. Şi cine spune că Duşmanul nu va izbuti să găsească alte drumuri, nestrăjuite de Gondor?
Erestor vorbi din nou:
— Prin urmare, Glorfindel a chibzuit bine: nu ne rămâne decât ori să ascundem Inelul pentru totdeauna, ori să-l distrugem. Şi amândouă sunt peste puterile noastre. Cine dezleagă această ghicitoare?
— Nimeni din cei aici de faţă n-o poate face, spuse Elrond întunecat la chip. Mai bine zis, nimeni nu poate şti dinainte ce se va întâmpla dacă alegem una sau alta dintre aceste căi. Drumul apusean pare cel mai lesnicios dintre toate. Aşa că trebuie să ne ferim de el, căci va fi vegheat. Prea adesea au fugit elfi pe acolo. Nu ne rămâne decât să găsim un drum potrivnic, negândit de nimeni până acum. În el ne stă speranţa, dacă ne-a mai rămas vreuna. Să ne aruncăm în primejdie — spre Mordor. Trebuie să trimitem Inelul în Foc.
Încă o dată se lăsă tăcerea. Chiar şi în acea casă minunată, Frodo simţi cum o întunecime de moarte îi cuprinde inima când îşi aruncă privirile spre valea însorită, răsunând de vuietul apelor limpezi. Boromir se foi în jilţ şi Frodo îşi întoarse ochii spre el. Îl văzu că-şi duce mâna la cornul cel mare şi că se încruntă. Nu trecu mult şi Boromir zise:
— Nu mă dumiresc defel. Saruman este un trădător, dar n-a făcut dovada unei sclipiri de înţelepciune? De ce tot vorbim de ascunziş şi distrugere? De ce oare să nu ne gândim că Marele Inel a poposit în mâinile noastre tocmai pentru a ne ajuta atunci când suntem la mai mare ananghie? Acum se afla în stăpânirea Seniorilor Liberi ai celor Liberi şi asta nu poate decât să-l înfrângă pe Duşman. Presimt că el de asta se teme cel mai tare.
Oamenii din Gondor sunt viteji, nicicând nu se vor supune, dar pot fi înfrânţi. Vitejia are mai întâi nevoie de putere, şi apoi de-o armă. Să fie atunci Inelul arma voastră, dacă are puterea de care vorbiţi. Luaţi-l şi porniţi spre victorie!
— Din pacte nu, spuse Elrond. Nu putem să ne folosim de Inelul Stăpân. Prea bine ştim asta cu toţii. Al lui Sauron este, de Sauron a fost făcut şi tot ce e mai rău în el se află. Forţa lui, Boromir, este prea mare pentru a putea fi mânuit după cum ne e vrerea, în afară doar de cei care au o putere a lor mult mai mare. Dar pentru aceştia primejdia este şi mai ucigătoare. Numai dorinţa de a-l avea este de-ajuns să smintească inima. Gândiţi-vă la Saruman. Oricare dintre înţelepţi l-ar răsturna pe Seniorul din Mordor cu ajutorul Inelului, făcând-o aşa cum se pricepe mai bine, s-ar aşeza mai apoi pe tronul lui Sauron şi astfel ar apărea un alt Senior al Întunecimii. Altă pricină, prin urmare, ca Inelul să fie distrus: atâta vreme cât se află pe această lume, va fi primejdie chiar şi pentru înţelepţi. Căci nimic nu este ticălos de la bun început. Nici Sauron însuşi n-a fost. Eu unul mă tem să iau Inelul şi să-l ascund. Cu atât mai puţin voi lua Inelul ca să-l stăpânesc.
— La fel şi eu, spuse Gandalf.
Boromir îi privi cu îndoială, dar dădu din cap.
— Aşa să fie, zise. Prin urmare, când vom fi în Gondor ne vom pune nădejdea în armele pe care le avem. Măcar să ne luptăm în vreme ce înţelepţii vor veghea asupra Inelului. Şi dea Cerurile ca Sabia-Care-a-Fost-Despicată să poată ţine piept năvalei — ca mâna ce-o mânuieşte să fi moştenit nu doar zorzoane, ci şi tăria Regilor oamenilor.