— Cine poate şti? făcu Aragorn. Va veni şi ziua marii încercări.
— Să nu vină prea târziu, oftă Boromir. Nu cerem ajutor, însă avem nevoie de el. Şi mult ne-ar mai încuraja să ştim că luptă şi alţii cum şi cu ce pot.
— Atunci simte-te încurajat, spuse Elrond. Căci mai sunt şi alte puteri şi tărâmuri de care n-ai cunoştinţă, ascunse fiind de ştirea ta. Marele Anduin udă multe maluri până să ajungă în Argonath şi la Porţile Gondorului.
— Eu zic, se băgă în vorba Gloin, gnomul, că ne-ar fi mai bine tuturor dacă toate aceste forţe s-ar uni, iar puterile fiecăreia ar fi de folos tuturor. Şi mai sunt şi alte inele, mai puţin mişeleşti, ce s-ar putea dovedi de ajutor în nevoia asta a noastră. Cele şapte sunt pierdute pentru noi — dacă Balin n-a găsit inelul lui Thror, care era ultimul dintre ele, şi nici nu s-a mai auzit despre acest inel de când a pierit Thror în Moria. Iată că acum pot să vă dezvălui aici că nădejdea de a-l găsi a fost una dintre pricinile pentru care Balin a pornit în pribegie.
— N-o să găsească Balin nici un inel în Moria, spuse Gandalf. Căci Thror l-a dat fiului său, Thrain, dar Thrain n-a mai apucat să i-l dea lui Thorin. A îndurat multe chinuri când i-a fost luat în temniţele din Doi Guldur. Eu am ajuns prea târziu.
— Ah, vai nouă! strigă Gloin. Când va sosi ziua răzbunării noastre? Dar mai sunt cele Trei. Cu cele Trei Inele ale elfilor ce-i? Inele foarte puternice, aşa se spune. Nu sunt păstrate oare de seniorii elfi? Şi ele au fost făcute de Seniorul Întunecimii, cu multă vreme în urmă. Care-i rostul lor? Zăresc câţiva seniori elfi aici. Nu vor ei să ne spună?
Elfii nu răspunseră.
— Dar nu m-ai auzit, Gloin? i se adresă Elrond. Cele Trei n-au fost făcute de Sauron, nici măcar nu le-a atins vreodată. Numai că despre acestea trei nu ne este îngăduit să vorbim. Doar atât îmi stă in putinţă să vă spun la acest ceas de cumpănă. Îşi au şi ele rostul lor. N-au fost însă făcute ca arme de război sau de cucerire: nu asta le e puterea. Cei care le-au făurit n-au dorit forţă, stăpânire sau munţi de comori, ci înţelegere, făurire, tămăduire, pentru ca toate cele de pe pământ să rămână neîntinate. Şi au izbândit cât de cât elfii din Pământul de Mijloc în ceea ce-au vrut, chiar dacă prin suferinţă. Numai că tot ceea ce s-a împlinit de către cei care le stăpânesc pe cele Trei se va întoarce împotrivă-le, iar minţile şi inimile lor vor putea fi citite de Sauron, dacă el va pune din nou mâna pe acel Unu. Mult mai bine ar fi dacă cele Trei n-ar fi existat nicicând. Asta vrea Sauron.
— Dar ce se va-ntâmpla dacă Inelul Stăpân ar fi distrus, aşa cum ne povăţuieşti? întrebă Gloin.
— Prea bine nu ştim, se întristă Elrond. Unii dintre noi cred că cele Trei Inele, pe care Sauron nu le-a atins niciodată, vor fi libere, iar stăpânilor lor le va sta în putinţă să tămăduiască suferinţele lumii pricinuite de Inelul Suveran. Dar se prea poate ca, atunci când acest Unu se va fi dus, cele Trei să piară şi ele, iar multe dintre minunile făurite prin ele să piară şi să fie date uitării. Iată ce gândesc.
— Cu toate acestea, vorbi Glorfindel, toţi elfii sunt gata să primească această încercare, dacă prin ea puterea lui Sauron poate fi înfrântă şi teama pentru întinderea stăpânirii lui va fi alungată pentru totdeauna.
— Iar ne întoarcem la distrugerea Inelului, spuse Erestor, şi tot n-am ajuns mai aproape. Ce putere avem să găsim Focul în care a fost făurit? Înseamnă să pornim pe calea disperării. A nesăbuinţei, aş spune, dacă lunga înţelepciune a lui Elrond mi-ar îngădui-o.
— Disperare? Nesăbuinţă? se miră Gandalf. Nu e disperare, căci disperarea e dată numai celor care văd sfârşitul dincolo de orice îndoială. Noi nu-l vedem. E semn de înţelepciune să înţelegem ce trebuie să facem după ce toate celelalte căi au fost cumpănite, deşi poate să apară drept o nesăbuinţă celor care se agaţă de nădejdi false. Foarte bine, fie ca nesăbuinţa să ne fie veşmântul, un văl în faţa ochilor Duşmanului! Căci el e foarte înţelept şi cântăreşte toate lucrurile pe talerele din balanţa răutăţii sale. Singura măsură, totuşi, pe care o cunoaşte este aceea a poftei, pofta de putere; şi după ea măsoară toate inimile. În inima lui nu poate să-şi facă loc gândul că sunt unii care ar refuza puterea, că, având Inelul, am putea căuta să-l distrugem. Dacă vom încerca să facem asta, îi vom da peste cap toate socotelile.
— Măcar o vreme, cugetă Elrond cu voce tare. Trebuie încercată această cale, cu toate că ne va fi foarte greu. Şi nici forţa, nici înţelepciunea nu ne vor duce departe de el. E-o căutare ce trebuie încercată de cei slabi cu tot atâta nădejde în sufletele lor cât şi în ale celor puternici. Numai că adeseori aşa sunt orânduite faptele ce învârt roţile lumii: mâinile mici le îndeplinesc, pentru că astfel le este scris, în vreme ce ochii celor mari privesc în altă parte.
— Prea bine, prea bine, jupâne Elrond, zise Bilbo deodată. Mai multe nu-i nevoie să spui. Ne este limpede încotro baţi. Bilbo, prostul de hobbit, a pornit toată tărăşenia asta, şi tot el ar face mai bine s-o ducă la sfârşit, sau să piară el însuşi. Mi-a fost tare bine aici, am avut răgaz să scriu şi la carte. Dacă vreţi să ştiţi, tocmai îi scriu încheierea. Mă gândeam la ceva de feluclass="underline" şi a trăit mulţi ani fericiţi, până la capătul zilelor. E o încheiere bună, şi n-are a face dacă a mai fost folosită şi altă dată. Dar acum va trebui s-o schimb: nu-mi pare că se va împlini aievea; şi oricum, e limpede că vor urma şi alte capitole, dacă voi mai apuca să le scriu. Ce bătaie de cap teribilă. Când trebuie s-o pornesc?
Boromir îl privi surprins pe Bilbo, dar hohotele de râs îi îngheţară pe buze când văzu că toţi ceilalţi se uitau la bătrânul hobbit cu un respect grav. Doar Gloin zâmbi, numai că ceea ce-l făcea să zâmbească erau amintiri vechi.
— Cum să nu, dragul meu Bilbo, zise Gandalf. Dacă ai pornit cu adevărat toată tărăşenia ăsta, ne-am putea aştepta că tot tu s-o şi sfârşeşti. Dar de-acum ştii prea bine că a spune că ai început ceva e un lucru mare pentru oricine, iar în faptele cele mari eroii au un rol tare mic. Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. Chiar dacă ce-am spus am şi gândit, nimeni nu se îndoieşte că, lăsând gluma la o parte, de fapt ne faci o propunere curajoasă. Dar care îţi depăşeşte puterile, Bilbo. Nu mai poţi lua pe umerii tăi această treabă. A trecut în grija altcuiva. Dacă-ţi mai sunt de folos sfaturile mele, aş spune că partea ta s-a încheiat, nu ţi-a mai rămas decât aceea de cronicar. Termină-ţi cartea şi lasă sfârşitul ei neschimbat. Încă mai poţi să speri în el. Dar pregăteşte-te să scrii o continuare, după ce se vor fi întors ei.
Bilbo pufni în râs.
— Nu te ştiu să-mi fi dat vreodată înainte sfaturi plăcute. Toate cele neplăcute au fost bune, încât mă-ntreb dacă nu cumva cel de acum e rău. Oricum, nu gândesc că mi-au mai rămas puteri sau noroc să înfrunt Inelul. El a crescut, eu însă nu. Dar, spune-mi: ce-ai vrut să zici cu acel ei?
— Adică solii ce vor fi trimişi cu Inelul.
— Bun. Şi cine ar fi să fie ei? îmi pare că tocmai faptul ăsta, şi numai ăsta, trebuie hotărât de către Sfat acum. Poate că elfilor le prieşte vorbitul cu nemiluita, iar gnomii îndură cu uşurinţă oboseala; dar eu-s doar un hobbit bătrân şi simt că-mi lipseşte prânzul. Nu vă puteţi opri la nişte nume? Sau să amânaţi totul până după masă?
Nimeni nu răspunse. Se auzi răsunând clopotul care anunţa amiaza. Nici de data asta nimeni nu spuse nimic. Frodo scrută pe rând toate chipurile, dar acestea nu erau întoarse spre el. Toţi cei adunaţi la sfat stăteau cu ochii plecaţi, cufundaţi parcă în gânduri. O teamă cumplită puse stăpânire pe el, de parcă ar fi aşteptat hotărârea unei sentinţe pe care el o presimţise de mult şi nutrise speranţa vană că, poate-poate, nu va fi rostită niciodată. O dorinţă aprigă de-a se odihni şi de-a fi lăsat să stea în pace alături de Bilbo în Vâlceaua Despicată îi umplu inima. Într-un târziu, reuşi cu greu să vorbească şi se mira singur de vorbele pe care le rostea, ca şi cum o altă voinţă s-ar fi folosit de vocea lui firavă: