— O să iau eu Inelul, cu toate că nu cunosc drumul.
Elrond îşi ridică privirile şi se uită la el, iar Frodo îşi simţi inima străpunsă de ascuţimea privirii.
— Dacă pricep bine tot ceea ce-am auzit până acum, zise el, cred că această solie îţi este menită, Frodo; şi dacă tu nu vei putea găsi un drum, nu va putea nimeni. A sosit vremea celor din Comitat să o pornească de pe meleagurile lor paşnice pentru a face să se clatine fortăreţele şi vrerile celor Mari. Care dintre înţelepţi ar fi putut întrezări aceasta? Sau, dacă sunt cu-adevărat înţelepţi, de ce ar dori să afle totul înainte să fi bătut ceasul?
Răspunderea este foarte mare, continuă Elrond. Atât de mare, încât nimeni n-o poate pune pe umerii altcuiva. Eu n-o pun pe umerii tăi. Dar dacă o iei de bunăvoie, voi spune că alegerea ta e dreaptă; şi chiar dacă toţi puternicii prieteni elfi dintotdeauna, Hador şi Hurin, precum şi Turin şi Beren însuşi s-au aşezat unul lângă altul, locul tău printre ei s-ar cuveni să fie.
— Doar n-o să-l trimiteţi de unul singur stăpâne? strigă Sam, nemaiputând să se stăpânească şi sărind de la locul lui din colţ, unde şezuse până atunci tăcut pe podea.
— Bineînţeles că nu!
Zâmbind, Elrond se răsuci spre el.
— Măcar tu îl vei însoţi. Nu văd chip să fii despărţit de el, chiar şi atunci când este chemat la un sfat tainic la care tu n-ai fost poftit.
Roşu la faţă, Sam se aşeză bolborosind.
— În mare belea ne-am băgat, domnu’ Frodo, zise el, clătinând din cap.
III
Inelul merge spre miazăzi
Mai târziu în aceeaşi zi, hobbiţii au ţinut un sfat al lor în camera lui Bilbo. Merry şi Pippin s-au supărat foarte tare când au auzit că Sam se furişase în Sala Sfatului şi fusese ales ca tovarăş de drum al lui Frodo.
— Nu e drept, spuse Pippin. În loc să-l arunce afară şi să-l pună în lanţuri, Elrond, mă rog frumos, îl răsplăteşte pentru neruşinarea lui.
— Răsplăteşte! exclamă Frodo. Nu-mi pot imagina o pedeapsă mai aspră. Nu te gândeşti la ce spui: condamnat să meargă înainte în călătoria asta fără de speranţă, asta numeşti tu răsplată? Ieri visam că mi-am îndeplinit misia şi pot să mă odihnesc aici o bună bucată de vreme, poate chiar pentru totdeauna.
— Nu mă miră, spuse Merry, şi ţi-aş dori s-o poţi face. Dar noi îl invidiem pe Sam, nu pe tine. Dacă trebuie să pleci, atunci noi vom fi pedepsiţi, cei care rămânem aici, chiar dacă-i vorba de Vâlceaua Despicată. Am venit cale lungă împreună cu tine şi am trecut prin multe greutăţi. Vreau să mergem mai departe.
— Tocmai asta spuneam şi eu, sări Pippin. Noi, hobbiţii, ar trebui să rămânem împreună şi o vom face. Trebuie să mă lege în lanţuri ca să mă împiedice să merg. E nevoie de cineva cu cap în ceata asta.
— Ei, atunci cu siguranţă nu tu vei fi alesul, Peregrin Took, îi tăie Gandalf entuziasmul, uitându-se pe fereastra care era construită aproape de pământ. Dar prea vă faceţi griji fără să trebuiască, încă nu s-a luat nici o hotărâre.
— Nici o hotărâre! exclamă Pippin. Păi, ce-aţi făcut acolo? Aţi stat închişi nu ştiu câte ceasuri.
— Am vorbit, răspunse Bilbo. Aveam multe de vorbit şi fiecăruia i s-au deschis ochii. Până şi lui Gandalf. Am bănuiala că veştile despre Gollum pe care le-a adus Legolas l-au prins chiar şi pe el pe nepregătite, dar şi-a revenit iute.
— Te înşeli, se apără Gandalf. N-ai văzut tu bine. Le aflasem de mult, de la Gwaihr. Şi dacă vrei să ştii, singurii care au deschis ochii, aşa cum spui tu, aţi fost tu şi Frodo; iar eu am fost singurul pe care nu l-a luat nimic pe nepregătite.
— Mă rog, acceptă Bilbo, oricum, nimic n-a fost hotărât încă, în afară de a-i alege pe sărmanii Frodo şi Sam. Tot timpul m-am temut că la asta se va ajunge, dacă voi fi lăsat deoparte. Însă de vreţi să ştiţi părerea mea, Elrond va trimite la drum destui, după ce vom fi primit veşti. Au pornit, Gandalf?
— Da, spuse vrăjitorul. Câţiva dintre cercetaşi au şi plecat. Alţii vor purcede mâine. Elrond trimite şi elfi, care vor lua legătura cu Pribegii, şi poate şi cu neamul lui Tranduil, din Codrul Întunecimii. Iar Aragorn s-a dus cu fiii lui Elrond. Vom fi nevoiţi să cercetăm terenul pe multe mile în jur înainte să facem o mişcare. Aşa că, bucură-te, Frodo. E foarte posibil să stai aici mult şi bine.
— Ah, mormăi îmbufnat Sam. O s-aşteptam pân’ s-o face iarna.
— Asta e, n-avem ce face, ridică Bilbo din umeri. Pe undeva e şi vina ta, Frodo, băiete: ai ţinut morţiş s-aştepţi până la ziua mea. Ciudat fel de a o sărbători, iartă-mă c-o zic. Eu nu aş fi ales chiar ziua aia să-i las pe S.B.-işti să intre în Fundătura. Dar, asta e: acum nu mai poţi aştepta până la primăvară; şi nici nu poţi porni până nu primim veştile.
Ăsta ţi-e norocul, mă tem.
— Aşa mă tem şi eu, mormăi Gandalf. Nu putem porni la drum până nu primim veşti despre Călăreţi.
— Dar credeam că s-au înecat toţi în puhoi, făcu Merry mirat.
— Duhurile Inelului nu pot fi nimicite chiar atât de uşor, se întoarse Gandalf spre el. În ele zace puterea stăpânului lor, el le face să se ţină tari sau să se prăbuşească. Nădejdea noastră e că au rămas cu toţii fără cai şi fără măşti, astfel că, o vreme, vor fi mai puţin periculoşi; numai că trebuie să fim siguri de asta. Până atunci, Frodo, te sfătuiesc să uiţi de necazurile tale. Nu ştiu dacă pot să fac ceva pentru tine, dar ascultă ce-ţi şoptesc la ureche. Cineva a spus că e nevoie de minte în ceata asta. Şi drept vorbea. Mă gândesc să vin cu tine.
Atât de tare se bucură Frodo auzind aceste vorbe, încât Gandalf părăsi pervazul pe care şezuse până atunci, îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune.
— Am spus doar că mă gândesc să vin. Nu te bizui încă pe nimic. În această privinţă, Elrond va avea un cuvânt greu, la fel şi prietenul tău, Pas Mare. Că veni vorba, vreau să-l vad pe Elrond. Trebuie să plec.
— Cât crezi că o să stau aici? îl întrebă Frodo pe Bilbo după ce Gandalf părăsi încăperea.
— Uf, nu ştiu. În Vâlceaua Despicată nu pot număra zilele, răspunse Bilbo. Dar destul de mult, aş zice. Avem vreme să vorbim pe îndelete. Ce-ar fi să-mi dai o mână de ajutor la carte şi s-o începem pe următoarea? Te-ai gândit la o încheiere potrivită?
— Da, la mai multe, şi toate sunt negre şi urâte, zise Frodo.
— Ah, aşa n-o să meargă treaba! pufni Bilbo. Cărţile trebuie să se termine cu bine. Ce zici de ceva de genul ăsta: şi cu toţii s-au aşezat la casele lor şi au trăit fericiţi mulţi ani nesfârşiţi ?
— Sună bine, dacă aşa ar sta lucrurile, zise Frodo şovăielnic.
— Mda, făcu Sam. Şi unde or să trăiască? Asta mă tot întreb şi eu.
O vreme, hobbiţii au rămas la sfat, gândindu-se la călătoria pe care o încheiaseră şi la pericolele ce le stăteau înainte; dar asemenea virtuţi avea meleagul Vâlcelei Despicate, încât curând teama şi neliniştea le-a dispărut din minte. Bun sau rău, viitorul n-a fost dat uitării, doar că şi-a pierdut orice putere asupra prezentului. Hobbiţii se simţeau tot mai întremaţi şi mai plini de speranţe, fiecare zi nouă şi bună le aducea mulţumire, fiecare masă le făcea plăcere şi fiecare cântec sau vorbă îi încânta.