Atunci, în sfârşit, începu să plângă; şi apropiindu-se de Frodo, îi îndreptă trupul, îi puse mâinile reci pe piept şi îl înfăşură cu mantia; apoi îşi aşeză propria-i sabie într-o parte şi toiagul de la Faramir în cealaltă.
― Dacă e să merg mai departe, rosti el, atunci trebuie să vă iau sabia, cu încuviinţarea domniei voastre, domnu’ Frodo; dar v-o las pe asta să zacă alături, aşa cum a zăcut lângă bătrânul rege din gorgan; şi-aveţi veşmântul frumos, din mithril, de la bătrânul domn Bilbo. Şi ciobul de stea, domnu’ Frodo, pe care mi l-aţi împrumutat şi de care-o să am nevoie, căci de-acum voi fi numai în întuneric mereu. E prea mult pentru mine, căci Doamna vi l-a dat domniei voastre, dar poate că va înţelege. Domnia voastră înţelegeţi, domnu’ Frodo? Trebuie să merg mai departe.
Dar nu putea pleca încă. Îngenunche, îl luă pe Frodo de mână şi nu mai fu în stare să se despartă de el. Timpul trecea, iar el stătea tot în genunchi, cu mâna stăpânului într-a sa şi sufletul chinuit de întrebări.
Încerca să afle puterea să se smulgă şi să pornească în călătorie de unul singur ― spre răzbunare. Dacă reuşea să plece, mânia l-ar fi îmbărbătat să meargă pe toate drumurile din lume, urmărindu-l până când, într-un sfârşit, avea să dea de el, de Gollum. Şi-atunci, Gollum avea să moară într-un cotlon. însă ţelul călătoriei lui nu era acesta. Nu merita să-l părăsească pe stăpânul lui pentru atâta lucru. Şi asta nu l-ar fi adus înapoi. Nimic nu-l mai putea aduce înapoi. Mai bine mureau amândoi. Dar şi atunci ar fi călătorit tot singur.
Se uită la vârful strălucitor al săbiei. Îi veniră în minte locurile prăpăstioase pe care le lăsase îndărăt. Drumul acela nu era o scăpare. Asta însemna să nu facă nimic, nici măcar să jelească. Şi nu pentru aşa ceva pornise la drum.
― Atunci, ce să fac? strigă el iar şi parcă răspunsul îi apăru foarte limpede: să se ţină tare până la capăt. Altă călătorie singuratică ― cea mai rea dintre ele.
― Cum adică, să mă duc singur până la Hăul de la Capătul Lumii aşa, nitam, nisam?
încă şovăia, dar hotărârea îi creştea tot mai mult în suflet.
― Cum adică? Să iau Inelul de la el? Cei din Sfat i l-au încredinţat lui.
Dar răspunsul veni pe loc:
― Dar cei din Sfat i-au dat şi însoţitori, astfel încât misia lui să nu dea greş. Iar tu eşti ultimul din Frăţie. Misia nu trebuie să dea greş! Ce bine-ar fi să nu fi rămas eu ultimul! se văicări el. Să fi fost bătrânul Gandalf aici sau altcineva. De ce trebuie să iau singur o hotărâre? Sunt încredinţat c-o să dau greş. Nu-i de nasul meu să iau Inelul şi să ies în faţă.
Dar nu te-ai vârât singur în faţă, ci ai fost împins. Şi dacă-i vorba pe-aşa, nici domnu’ Frodo, nici domnu’ Bilbo n-au fost potriviţi pentru asta. Nu ei au ales.
Asta e, trebuie să mă hotărăsc. Şi-am să mă hotărăsc. Dar sunt sigur c-am să dau greş; ca de obicei, Sam Gamgee.
Ia să vedem: dacă ne găseşte cineva aici sau îl găseşte numai pe Frodo cu lucrul acela la el, ei bine, atunci Vrăjmaşul o să pună laba pe el. Şi asta înseamnă sfârşitul pentru noi toţi, pentru Lorien, pentru Vâlceaua Despicată, pentru Comitat, pentru tot. Şi nu-i vreme de pierdut, căci oricum asta înseamnă sfârşitul. Războiul a-nceput şi, după cît se pare, lucrurile merg deja în binele Vrăjmaşului. N-am nici o scăpare să mă întorc cu el şi să cer sfat sau îngăduinţă. Nu, n-am decât să stau aici până vin ei, să mă ucidă peste trupul stăpânului meu şi să-l ia; sau să-l iau eu însumi şi să plec.
Trase aer adânc în piept.
― Atunci, asta e, am să-l iau eu!
Se lăsă pe vine. Îi desfăcu foarte uşor gaica de la gât şi îşi strecură mâna pe sub tunica lui Frodo, după care îi ridică încet capul cu mâna cealaltă, îl sărută pe fruntea rece şi îi trase lanţul. Apoi îl aşeză la loc, să se odihnească în pace. Chipul liniştit nu se schimbase deloc şi din asta, mai mult decât după orice alte semne, Sam se convinse, în sfârşit, că Frodo murise şi părăsise Căutarea.
― Rămas-bun, stăpâne, dragul meu! murmură el. Iertaţi-l pe bietul Sam. O să vin aici, în locul acesta, după ce-am să-mi termin treaba, dac-oi reuşi. Şi-atunci, n-o să vă mai părăsesc niciodată. Odihniţi-vă în pace, până mă întorc; şi fie să nu vă tulbure nici o făptură scârbavnică! Iar dacă Doamna m-ar putea auzi şi mi-ar îndeplini o dorinţă, i-aş cere să mă întorc şi să vă găsesc tot aici. Rămas-bun!
Apoi se plecă şi îşi trecu lanţul în jurul gâtului; imediat capul îi căzu la pământ de greutatea Inelului, de parcă ar fi avut legat de el un pietroi. Dar încet-încet, ca şi când povara ar fi devenit mai uşoară sau îi creşteau lui puterile, îşi înălţă fruntea şi, cu un mare efort, se puse pe picioare şi descoperi că putea să meargă şi să îndure. Apoi ridică pentru o clipă şipul şi se uită la stăpânul său; lumina ardea acum blând, ca luceafărul de seară vara; şi în lumina aceea, chipul lui Frodo era iar minunat la culoare, palid, dar frumos, ca al unui elf, ca al cuiva care trecuse de tenebre. Cu amăgirea amară a ultimei imagini, Sam se întoarse şi ascunse luminiţa, apoi porni clătinându-se prin întunericul care creştea.
Nu avea mult de mers. Tunelul se afla la oarece distanţă depărtare în urmă; Crăpătura, la vreo două sute de paşi în faţă, poate chiar mai puţin. Poteca se zărea în lumina asfinţitului ― un făgaş adânc, bătut de veacuri ― care urca acum într-o albie lungă, străjuită de stânci pe ambele părţi. Albia se îngusta deodată. Curând, Sam ajunse la un şir de trepte largi şi nu prea înalte. Acum turnul orcesc se afla chiar deasupra lui, încruntându-se întunecat, iar în el lucea ochiul roşu. Umbrele de la poale îl ascundeau vederii. Ajunse la capătul treptelor şi se trezi, în sfârşit, în Crăpătură.
„M-am hotărât”, îşi tot zicea. Dar nu era aşa. Cu toate că-şi dădea toată silinţa să nu se mai gândească la asta, ceea ce făcea acum era împotriva firii sale. „Oi fi greşit? Ce trebuia să fi făcut?”
Pe măsură ce pereţii abrupţi se strângeau tot mai aproape de el, înainte să ajungă în vârf, înainte să-şi arunce în sfârşit privirile în jos, pe cărarea care ducea pe Tărâmul Fără Nume, Sam se întoarse. Se uită o clipă îndărăt, şovăielnic. În întunericul care se aduna, văzu ca pe o pată mică gura tunelului; şi i se păru că distingea locul unde zăcea Frodo. Parcă strălucea ceva acolo, jos, pe pământ; dar poate că nu era decât un renghi pe care i-l jucau lacrimile, în timp ce îşi aţintea privirile spre locurile acelea pietroase unde viaţa lui se prăbuşise în ruină.
― Ce bine-ar fi să mi se îndeplinească o dorinţă, numai una, oftă el. Să mă întorc şi să-l găsesc acolo!
Apoi, în sfârşit, porni iar pe drumul său şi o luă pe trepte; fură cele mai grele pe care pusese vreodată piciorul.
Doar câteva trepte; şi-acum, încă vreo câteva şi-avea să coboare fără să mai vadă vreodată înălţimea aceasta. Atunci auzi deodată urlete şi glasuri. Rămase stană de piatră. Glasuri de orci. Şi în faţă, şi în spate. O larmă de tropote şi de strigăte aspre; orcii urcau spre Crăpătură de la capătul celălalt, dinspre cine ştie ce intrare în turn. Tropote şi strigăte îndărăt. Se răsuci. Văzu luminiţe roşii, torţe, clipind departe, jos, ieşind din tunel. Până la urmă, porniseră vânătoarea. Ochiul roşu din turn nu fusese orb. Îl prinseseră.
Pâlpâirea torţelor şi zăngănitul armelor erau deja foarte aproape, în faţă. Într-o clipă aveau să ajungă în vârf şi să sară asupra lui. Pierduse prea multă vreme chibzuind şi-acum dăduse de belea. Cum putea să mai scape, să se salveze pe sine şi Inelul? Inelul. Nu-şi mai dădu seama ce face şi ce gândeşte. Se trezi că scoate lanţul şi ia Inelul în mână. Oastea orcească apăru în Crăpătură, chiar în faţa lui. Iar el îşi puse Inelul pe deget.