― Cei din Lugburz vor asta? Ce crezi c-o fi? Mi s-a părut a fi un elf ceva mai mic. Ce mare primejdie poate s-aducă ăsta?
― Până nu ne-om uita la el, nu ştiu ce să-ţi spun.
― Oho, aşadar, nu ţi-au spus despre ce e vorba. Nu prea ne spun tot ce ştiu, nu-i aşa? Nici măcar pe jumătate. Dar până şi Cei Mari s-ar putea să greşească, nu-i aşa?
― Ssst, Gorbag!
Gorbag vorbea foarte încet, aşa încât Sam abia de-i desluşea vorbele, deşi i se ascuţise auzul.
― Aşa o fi, însă au ochi şi urechi peste tot, poate şi printre ai mei. Dar nu-i nici o îndoială, îi nelinişteşte ceva. Nazgulii sunt jos, acolo, după câte mi-ai spus; la fel şi cei din Lugburz. Ceva le-a scăpat printre degete.
― Printre degete, zici, făcu Gorbag.
― Las-o baltă, zise Shagrat. O să vorbim mai târziu despre asta. Aşteaptă până ajungem dedesubt. E acolo un loc unde putem sta de vorbă, când s-or mai depărta flăcăii.
Nu mult după aceea, Sam observă că torţele se făcuseră nevăzute. Apoi se auzi un zgomot tunător şi, în timp ce se grăbea să ajungă acolo, ceva bubui. După câte socotea el, orcii dăduseră de aceeaşi ieşire astupată pe care o întâlniseră şi el cu Frodo. Era şi acum tot aşa.
Se părea că era un bolovan mare în drum, dar orcii reuşiseră să treacă cine ştie cum, căci le auzi glasurile dincolo. Continuau să alerge tot mai adânc în inima muntelui, înapoi spre turn. Pe Sam îl cuprinse deznădejdea. Luaseră trupul stăpânului său şi-acum îl duceau departe, cu cine ştie ce gânduri mârşave, iar el nu se putea ţine de ei. Se izbi de blocul de piatră, îl împinse, dar nu-l putu urni din loc. Apoi nu prea departe, cel puţin aşa i se păru, auzi înăuntru glasurile celor doi căpitani. Rămase neclintit, ciulind urechile, nădăjduind să desluşească ceva folositor pentru el. Poate că Gorbag, care părea să vină din Minas Morgul, avea să iasă şi-atunci s-ar fi putut şi el strecura acolo.
― Nu, nu ştiu, zicea glasul lui Gorbag. De regulă, soliile ajung mai repede ca vântul şi ca gândul. Dar eu nu pun întrebări cum de reuşesc. E mai sănătos aşa. Brrr! Nazgulii ăia îmi dau fiori. Ajunge să se uite la tine şi-ţi iau pielea, de te lasă gol-goluţ, în întunericul din partea cealaltă. Dar el îi iubeşte; în zilele noastre, sunt răsfăţaţii lui, aşa că n-are nici un rost să ne punem de-a curmezişul. Îţi spun eu, nu-i joacă să slujeşti jos în cetate.
― Ia să vezi ce grozav ar fi să stai aici, cu Shelob! spuse Shagrat.
― Mi-ar plăcea să stau departe de toţi. Dar e război, iar când s-o termina, poate-o fi mai uşor.
― Se zice că merge bine.
― Poate, mormăi Gorbag. Om vedea. Dar, în orice caz, dacă merge bine, ar trebui să fie loc mai mult. Ce zici? Dac-om avea noroc, o să ne luăm tălpăşiţa de-aici, să ne-aşezăm undeva, de capul nostru, cu câţiva flăcăi de încredere, undeva unde-i pradă bogată, bună şi la-ndemână; şi fără mahări.
― Ah! făcu Shagrat. Ca pe vremuri!
― Da, zise Gorbag. Dar nu te bizui pe asta. Eu unul mă cam îndoiesc. Cum îţi spuneam, mahării ― şi-aici glasul i de preschimbă aproape într-o şoaptă ― da, chiar şi cei mai mari, pot greşi. Ceva le-a scăpat printre degete, cum ai zis tu. Aş zice eu, încă le scapă. Aşa că trebuie să fim cu ochii-n patru. Cei din neamul Uruk sunt mereu puşi să dreagă lucrurile şi dup-aia nici măcar un mulţumesc nu capătă. Dar nu uita: vrăjmaşii nu ne iubesc nici pe noi mai mult decât pe el, iar dacă reuşesc să-l dea gata, ne-a luat gaia! Dar, ia să vedem: când ţi s-a poruncit să ieşi?
― Acu’ aproape un ceas; chiar înainte să ne vezi. A venit o solie: Nazgul neliniştit. Iscoade pe Scări. Dublaţi straja. Încă una la capătul Scărilor. Aşa c-am venit imediat.
― Urâtă treabă, zise Gorbag. Vezi… Străjerii noştri Tăcuţi sunt neliniştiţi de mai bine de două zile; ştiu sigur. Dar străjerilor mei nu li s-a poruncit să mai stea o zi şi nici la Lugburz nu s-a transmis vreun mesaj, datorită înălţării Marelui Semnal şi a coborârii Nazgulului Suprem la război. Mi-au spus că din cauza asta nu i-au putut deocamdată atrage atenţia Lugburzului.
― Socot că Ochiul a avut altă treabă, zise Shagrat. Se spune că departe, la apus, se petrec lucruri mari.
― Aşa o fi, mormăi Gorbag. Dar între timp vrăjmaşii au urcat scările. Şi tu ce-ai făcut? Trebuia să veghezi, nu-i aşa? Doar ai avut poruncă. Ce-ai păzit?
― Ajunge! Nu mă-nvăţa tu pe mine! N-am închis un ochi. Ne-am dat seama că se petrece ceva necurat.
― Foarte vesel.
― Da, foarte veseclass="underline" tot felul de lumini, de strigăte şi alte alea. Dar Shelob era pusă să facă ceva. Flăcăii mei au văzut-o împreună cu Turnătorul ei.
― Turnătorul ei? Ăsta ce mai e?
― Ah, dacă-l vedeai! Mic, slab, negru, ca un păianjen şi el sau, mai degrabă ca o broască înfometată. A mai fost pe-aici. Prima oară a ieşit din Lugburz cu ani în urmă şi ni s-a trimis vorbă de foarte de sus să-l lăsăm să treacă. De-atunci a urcat scările o dată sau de două ori, dar l-am lăsat în pace: se pare că are o înţelegere cu Domnia Sa Stăpâna. Presupun că nu-i bun de mâncat, căci ea nu s-ar sinchisi de poruncile de sus. Dar, n-am ce zice, ai o strajă grozavă în vale: a mai fost pe-aici cu o zi înainte de zarva asta. Aseară, mai devreme, l-am văzut noi. În orice caz, flăcăii mei mi-au zis că Domnia Sa Stăpâna se distrează şi nu mi-am făcut probleme, o dată ce-am primit mesajul. M-am gândit că Turnătorul ei i-a adus vreo jucărie sau că, poate, i-ai trimis tu un dar ― un ostatic luat în război sau ceva de soiul ăsta. Nu mă bag în jocurile ei. Lui Shelob nu-i stă nimic în cale când e la vânătoare.
― Nimic, hai? Eşti chior, nu vezi ce se petrece acolo, îndărăt? Ţi-am spus, nu-mi miroase-a bine. Oricine-o fi fost acolo, pe scări, e sigur c-a intrat. I-a tăiat pânza şi-a ieşit cu bine din văgăună. Ia gândeşte-te bine la asta!
― Păi, oricum, până la urmă a pus laba pe el, nu-i aşa?
― Să pună laba pe el? Pe cine? Pe stârpitura aia? Dacă era numai el, l-ar fi vârât ea demult în cămăruţa ei şi-ar fi şi-acum acolo. Iar dacă Lugburz l-ar vrea, să vezi cum te-ai mai duce după el! Ce mulţumire pe tine! Dar n-a fost numai ăla.
La acestea, Sam ascultă cu mai multă luare-aminte şi îşi lipi urechea de stâncă.
― Cine-a tăiat funiile cu care l-a-nfăşurat? Tot ăla care-a tăiat şi pânza. N-ai văzut? Şi cine-a înţepat-o pe Domnia Sa Stăpâna? Socot că acelaşi. Şi unde-i el? Unde e, Shagrat?
Acesta nu-i răspunse.
― Mai bine lasă-te păgubaş. Nu-i nimic de râs. Ştii foarte bine că nimeni n-a mai înţepat-o până acum pe Shelob. Nu că mi-ar păsa de ea; dar, gândeşte-te, e cineva care se plimbă pe-aici cum pofteşte, mai rău ca orice răsculat, aşa cum nu s-a mai întâmplat de la Marele Asediu, în străvechime. Ceva le-a scăpat printre degete.
― Şi ce-o fi? mormăi Shagrat.
― Aşa cum ne-arată semnele, Căpitane Shagrat, ăsta care se plimbă liber e un mare războinic, după cât se pare, un elf, sau oricum cu o sabie elfească şi, poate, cu o secure. Şi se plimbă pe lângă tine, iar tu habar n-ai. Tare vesel, ai dreptate!
Gorbag scuipă. Sam surâse înverşunat, auzind descrierea care i se făcuse.
― Of, tu totdeauna ai văzut lucrurile-n negru, zise Shagrat. N-ai decât să citeşti semnele cum pofteşti, dar poate că sunt şi alte feluri de-a le citi. Oricum, am străjeri în fiecare punct şi mă voi ocupa pe rând de toate. După ce-o să arunc o privire creaturii pe care-am pus mâna, o să mă-ngrijesc de celelalte.
― Îţi spun eu, n-ai să afli prea multe de la ăla mic, zise Gorbag. S-ar putea să n-aibă nimic de-a face cu beleaua adevărată. Nici măcar ăla mare cu spada ascuţită n-a dat, se pare, doi bani pe el, o dată ce l-a lăsat să zacă acolo; nu-i decât un şiretlic elfesc.