Îşi ridică toiagul, îndreptându-l spre o fereastră de sus. Acolo întunericul părea să se risipească şi în depărtare apăru un petic de cer lucitor.
― Nu-i totul cufundat în întuneric. Ia-ţi inima-n dinţi, Senior al Obştii; căci n-ai să afli sprijin mai de nădejde ca al meu. Nu dau poveţe celor ce se lasă pradă deznădejdii. Totuşi aş avea câte ceva să-ţi spun. Ai să m-asculţi? Vorbele mele nu-s pentru toată lumea. Te conjur să ieşi şi dinaintea uşii, să te uiţi peste fruntarii. Prea ai stat mult în beznă şi te-ai încrezut în născociri trunchiate şi-n şuşoteli ticăloase.
Theoden se sculă anevoie din jilţul său. În sală începu să crească iar o lumină palidă. Femeia îl urmă iute pe regele împovărat de ani, luându-l de braţ, iar acesta coborî cu paşi nesiguri de pe lespede, apoi porni încet de-a lungul sălii. Limbă de Vierme rămase întins la podea. Ceilalţi ajunseră în faţa uşilor, iar Gandalf bătu.
― Deschideţi! strigă el. Iese Seniorul Obştii!
Uşile se dădură la o parte şi în încăpere pătrunse şuierând un val de aer tare. Pe colină bătea vântul.
― Trimite-ţi străjerii jos, pe scară, zise Gandalf. Iar tu, domniţă, lasă-l puţin. Voi avea eu grijă de el.
― Du-te, Eowyn, fiică a surorii mele, o îndemnă regele. Nu mai ai de ce să te temi.
Fata se întoarse şi porni încet spre casă. Când ajunse în dreptul uşilor, se opri şi se uită îndărăt. Privirea ei năpădită de griji îl învălui pe rege într-o milostenie rece. Avea chipul nespus de frumos, iar părul ei lung părea un râu de aur. Mlădie se înălţa în rochia-i albă, încinsă cu un brâu de argint; cu toate acestea, părea puternică şi tare ca oţelul ― o adevărată fiică a regilor. Astfel îi apăru Eowyn, Domniţa Rohanului, lui Aragorn, pentru prima oară în Plină lumină de zi; şi o găsi mândră, mândră şi rece, ca zorii unei zile de primăvară timpurie, neajuns încă la rangul de femeie. Deodată ea avu ochi şi pentru el, voinicul moştenitor al regilor, înţelepţi de ierni fără de număr, înveşmântat în mantia-i cenuşie, cu o forţă pe care, deşi ascunsă, ea o ghici pe dată. O clipă, rămase stană de piatră; apoi se întoarse iute şi se făcu nevăzută.
― Acum, stăpâne, zise Gandalf, priveşte-ţi ţinutul! Desfată-ţi iar nările cu aerul libertăţii!
Din pridvorul de deasupra marii terase văzură câmpiile verzi ale Rohanului de dincolo de pârâu, pierzându-se în fumul depărtării. Perdelele de ploaie zburătăcită de vânt cădeau pieziş la pământ. Deasupra şi către apus, cerul era încă înnegurat de tunete, iar fulgerele pâlpâiau în zare, printre colinele abia ghicite. Dar vântul o luase spre miazănoapte, iar vijelia ce se stârnise de la răsărit se domolea, depărtându-se către marea de miazăzi. Deodată, printr-o spărtură din norii dindărătul lor, ţâşni ca o săgeată o rază de soare. Şiroaiele ploii scânteiară ca argintul şi râul sclipi în depărtare, ca o oglindă lucie.
― Nu-i chiar aşa-ntuneric pe-aici, vorbi Theoden.
― Nu, zise Gandalf. Şi nici povara anilor nu te-apasă atât de tare, pe cât şi-ar fi închipuit unii. Azvârle-ţi propteaua aia.
Toiagul negru îi căzu regelui din mână, izbindu-se cu zgomot de pietre. Theoden îşi îndreptă încet şalele, ca un moşneag care trudise aplecat prea multă vreme. Acum se înălţa drept şi, cum privea spre cer, ochii lui se făcură albaştri.
― Întunecate vise-am mai avut în ultima vreme, rosti el, dar mă simt ca abia trezit din somn. Cât mi-aş dori acum să fi venit mai demult, Gandalf! Căci mă tem că-i prea târziu şi nu vei face decât să vezi ultimele clipe ale Casei mele. Slăvitul lăcaş înălţat de Brego, fiul lui Eorl, se va prăbuşi. Jilţul măreţ va fi mistuit de flăcări. Oare se mai poate face ceva?
― Se mai pot face multe, zise Gandalf. Dar întâi trimite după Eomer. Oare mă-nşel eu, sau îl ţii ostatic, la îndemnul lui Grima, căruia toţi, afară de tine, stăpâne, îi zic Limbă de Vierme?
― Aşa e, recunoscu Theoden. S-a răzvrătit împotriva poruncilor mele şi l-a ameninţat pe Grima cu moartea, chiar în lăcaşul meu.
― Nu crezi că există oameni care ţin la tine, dar nu şi la Limbă de Vierme şi la poveţele lui? îl întrebă Gandalf.
― Aşa o fi. Am să fac precum spui. Chemaţi-l pe Hama la mine. O dată ce s-a dovedit nevrednic să-mi străjuiască uşile, hai să-l facem purtător al soliilor. Vinovatul să-l aducă pe vinovat la judecată, rosti Theoden cu glas crunt, dar îndreptându-şi privirile spre Gandalf, surâse şi, în clipa aceea, cutele care îi brăzdau chipul copleşit de griji dispărură fără urmă.
Odată Hama plecat, după ce primise poruncile cuvenite, Gandalf îl duse pe Theoden până la un jilţ de piatră, aşezându-se el însuşi în faţa regelui, pe treapta de sus. Aragorn şi tovarăşii săi rămaseră în picioare, în apropiere.
― Nu-i vreme să-ţi spun tot ce-ar fi de spus, zise Gandalf. Totuşi, de nu mă înşeală nădejdea, nu-i departe clipa când îţi voi putea povesti tot. Căci, vai, te paşte o primejdie cum nici măcar vicleanul Limbă de Vierme n-ar fi în stare să-ţi urzească în vis. Dar, vezi bine, acum nu mai visezi. Ai revenit la viaţă. Gondorul şi Rohanul nu mai sunt singure. Duşmanul e mai puternic decât ne putem închipui, însă mai avem o nădejde de care el nu ştie.
Gandalf vorbea acum pripit, cu glasul scăzut şi tainic; nimeni nu auzea ce spune, în afară de rege, ai cărui ochi se luminară. Într-un târziu, Theoden se ridică în toată măreţia lui, alături de Gandalf, şi privirile lor se îndreptară împreună din înălţimi, spre răsărit.
― Se pare, rosti Gandalf, de data aceasta cu glas pătrunzător şi limpede, că nădejdea ne vine tot de-acolo de unde-i şi spaima cea mai cruntă. Soarta noastră atârnă neclintită de-un fir de păr. Şi totuşi, dacă reuşim să nu ne lăsăm cuceriţi măcar o vreme, mai e o nădejde.
Ceilalţi se uitară şi ei spre răsărit. Peste leghe nesfârşite de pământ îşi aruncară privirile, până hăt-departe, unde se putea răzbi cu ochii, cuprinşi încă de nădejde şi de teamă, ajungând dincolo de munţii întunecaţi ai Tărâmului Umbrei. Unde era acum Purtătorul Inelului? Da, soarta lor atârna doar de un fir de păr. Şi cum îşi căznea el ochii atotvăzători, lui Legolas i se păru că zăreşte o scânteiere alburie; pesemne că acolo, în depărtare, soarele aurea unul dintre foişoarele Turnului Străjii. Şi mai încolo, dincolo de zarea nesfârşită, dar ameninţătoare, se vedea o flăcăruie.
Theoden se lăsă iar jos, ca şi cum vlăguiala pusese iar stăpânire pe el, în ciuda voinţei lui Gandalf. Se întoarse şi îşi privi lăcaşul măreţ.
― Vai mie! făcu el. Mi-a fost dat să trăiesc asemenea zile de restrişte, în loc să-mi aflu tihna binemeritată acum, la bătrâneţe. Bietul Boromir Viteazul! Tinerii pier şi rămân bătrânii să se ofilească.
Îşi încleştă genunchii cu mâinile lui brăzdate de vreme.
― Mai bine-ai apuca mânerul unei spade, ca să-ţi aminteşti de vigoarea lor de demult, zise Gandalf.
Theoden se ridică şi îşi duse mâna la şold; dar nu dădu de nici o spadă.
― Pe unde mi-o fi pitit-o Grima? murmură el printre dinţi.
― Ia-o pe-aceasta, Domnia Ta, rosti un glas limpede. Ţi-a slujit mereu cu credinţă.
Pe scări urcaseră fără zgomot doi bărbaţi care se opriseră la câteva trepte de ei. Sosise Eomer. Nu purta nici coif, nici vestă de zale; dar ţinea în mână o spadă pe care i-o întinse, îngenunchind, stăpânului său.
― Ce se întâmplă aici? întrebă Theoden cu glas sever.
Se întoarse spre Eomer, iar ceilalţi se uitară uluiţi la rege, văzându-l atât de mândru şi de voinic. Unde era bătrânul cocârjat pe care îl lăsaseră la plecare în jilţ, proptindu-se în toiag?