Theoden bău din cupă, iar apoi domniţa le-o întinse şi oaspeţilor. Când ajunse dinaintea lui Aragorn, se opri brusc şi îl privi cu ochi strălucitori. La rândul lui, acesta se uită la chipul ei şi zâmbi, dar în clipa în care luă cupa, mâinile lor se întâlniră şi el îi simţi tresărirea.
― Mărire ţie, Aragorn, fiu al lui Arathorn, rosti ea.
― Mărire ţie, Domniţă din Rohan, îi răspunse el, cu chipul tulburat, fără să mai zâmbească.
După ce băură cu toţii, regele străbătu încăperea, apropiindu-se de uşă. Acolo îl aşteptau străjerii şi solii, iar seniorii şi căpeteniile se strânseră cu toţii din Edoras şi împrejurimi.
― Băgaţi de seamă. Pornesc la drum şi se pare că pentru ultima oară, zise Theoden. Nu mai am copii, iar Theodred, fiul meu, a fost ucis. Îl ung moştenitor pe Eomer, nepotul meu. Dacă nici unul dintre noi nu se va mai întoarce, atunci alegeţi-vă domn după dorinţă. Dar trebuie să las pe cei care rămân pe mâini bune, să-i cârmuiască în locul meu. Cine vrea să stea aici? Nu scoase nimeni nici un cuvânt.
― Nu-mi daţi nici un nume? În cine aveţi încredere?
― În Casa lui Eorl, răspunse Hama.
― Dar nu mă pot lipsi de Eomer şi nici el nu s-ar învoi să rămână, zise regele. E ultimul din Casa aceasta.
― N-am zis nimic de Eomer, îi răspunse Hama. Şi nu e el ultimul. Mai e şi Eowyn, fiica lui Eomund, sora lui. E neînfricată şi vitează. Toată lumea o iubeşte. Las-o pe ea cârmuitoarea eorlingilor, cât suntem noi plecaţi.
― Aşa să fie, zise Theoden. Trimiteţi pristavii să vestească tot poporul că domniţa Eowyn îi va călăuzi de-acum încolo.
Apoi regele se aşeză într-un jilţ din faţa uşilor sale; Eowyn îngenunche dinaintea lui. Iar Theoden îi dărui o spadă şi o cămaşă meşteşugită de zale.
― Rămas-bun, nepoată, rosti el. Întunecat e ceasul acesta, dar poate ne-om întoarce în Lăcaşul Auriu. Acolo oamenii se pot apăra multă vreme şi, dacă pierdem bătălia, cei care scapă se vor refugia şi ei acolo.
― Nu spune asta! îi răspunse ea. Am să te-aştept clipă de clipă şi-un an, dacă va fi nevoie, pân-ai să te întorci.
Dar în vreme ce vorbea, ochii îi fugiră spre Aragorn, care stătea în preajmă.
― Regele se va întoarce, zise el. Nu te teme. Aşteaptă. Nu la apus, ci spre răsărit ne poartă soarta.
Apoi regele coborî treptele cu Gandalf alături. Ceilalţi îi urmară. Aragorn mai privi o dată în urmă-i în timp ce se îndreptau spre poartă. Sus, la capătul scărilor, stătea Eowyn singură în faţa uşilor; îşi odihnea mâinile pe mânerul spadei pe care o ţinea drept, dinaintea ei. Era acum înveşmântată în zale şi lucea ca argintul în soare.
Gimli mergea alături de Legolas cu securea pe umăr.
― În sfârşit, am pornit la drum, zise el. Oamenii au nevoie de multe cuvinte înainte de fapte. Barda mi se zbate nerăbdătoare în mână. Deşi nu mă-ndoiesc că rohirrimii sunt fără milă, la o adică. În orice caz, mie nu mi se potriveşte genul ăsta de război. Cum să ajung la adevărata bătălie? Ce bine-ar fi să pot merge, nu să mă izbesc ca o desagă de şaua lui Gandalf.
― Un loc mai comod nici că se poate, după părerea mea, zise Legolas. Dar, nu-ţi fie teamă, Gandalf o să te pună bucuros pe picioare când o-ncepe tărăboiul; sau o s-o facă însuşi Iute ca Gândul. Barda nu-i o armă potrivită pentru un călăreţ.
― Dar gnomii nu sunt călăreţi. Aş secera cu dragă inimă nişte căpăţâni orceşti; barda asta a mea nu-i de bărbierit scalpuri omeneşti, zise Gimli, mângâind coada securii.
La poartă, dădură peste o oştire întreagă ― tineri şi bătrâni ― gata în şa. Se strânseseră mai bine de-o mie. Lăncile lor păreau o pădurice de lăstari. Se auziră strigăte puternice de bucurie când se arătă Theoden. Câţiva îi pregătiseră calul, pe Coamă de Nea, iar alţii, pe-ai lui Aragorn şi Legolas. Gimli nu se simţea deloc în largul lui, era încruntat, dar Eomer se apropie cu armăsarul de dârlogi.
― Mărire ţie, Gimli, fiu al lui Gloin! strigă el. N-am avut vreme să învăţ vorba meşteşugită sub îndrumarea ta, aşa cum mi-ai făgăduit. Dar n-ar fi mai bine să lăsăm gâlceava deoparte? Eu unul n-am să mai zic nici o vorbuliţă de ocară Ia adresa Doamnei Pădurii.
― Am să-mi uit mânia pentru o vreme, Eomer, fiu al lui Eomund, zise Gimli; dar de s-o-ntîmpla vreodată s-o vezi pe Lady Galadriel cu propriii-ţi ochi, să faci bine să te-nvoieşti că-i cea mai mândră între femei, că altfel stricăm prietenia.
― Aşa voi face, zise Eomer. Dar până atunci, iartă-mă. Şi-n semn că nu-mi mai porţi pică, te rog să încaleci pe calul meu. Gandalf va merge în frunte, alături de Seniorul Obştii; dar Copită de Foc o să ne poarte pe-amândoi, dacă binevoieşti.
― Mulţumesc tare mult, zise Gimli, vădit măgulit. Voi merge cu tine, dacă îi îngădui lui Legolas, tovarăşul meu, să călărească alături de noi.
― Aşa să fie, rosti Eomer. Legolas de-a stânga mea şi Aragorn de-a dreapta şi n-o să îndrăznească să ne stea nimeni în cale.
― Unde e Iute ca Gândul? întrebă Gandalf.
― Aleargă ca nebunu’ prin iarbă, îi răspunseră ei. Nu lasă pe nimeni să se-atingă de el. Uite-l acolo, departe, lângă vad, ca o umbră printre sălcii.
Gandalf şuieră şi îl strigă tare pe nume, iar calul îşi scutură capul şi necheză; apoi se întoarse şi-o porni ca săgeata spre ei.
― Nici suflarea Vântului de Apus nu I-ar putea opri, zise Eomer, în timp ce calul mândru se apropia, până ajunse în faţa vrăjitorului.
― Se pare că darul a fost făcut deja, rosti Theoden. Dar ascultaţi cu luare-aminte. Îl numesc, acum şi-aici, pe oaspetele meu, Gandalf cel Sur, cel mai înţelept dintre sfetnici, cel mai bine venit dintre hoinari, senior al Obştii, căpetenie a eorlingilor, cât va dăinui seminţia noastră pe pământ; şi i-l dăruiesc pe Iute ca Gândul, prinţul cailor.
― Îţi mulţumesc, rege Theoden, zise Gandalf.
Apoi îşi azvârli brusc mantia cenuşie şi pălăria şi sări pe cal. Nu purta nici coif, nici zale. Părul lui ca neaua îi flutura în vânt, iar veşmintele albe străluceau orbitor în soare.
― Luaţi aminte la Călăreţul Alb! strigă Aragorn, şi toţi îi repetară cuvintele.
― Regele nostru şi Călăreţul Alb! înainte, eorlingi! Goarnele sunară. Caii se ridicară în două picioare, nechezând.
Lăncile zăngăniră, lovite de scuturi. Atunci regele ridică mâna şi ultima oştire din Rohan porni tunătoare, ca o rafală vijelioasă, către Apus.
Aşa cum stătea neclintită, dinaintea uşilor şi a casei amuţite, Eowyn zări scânteierea lăncilor lor în depărtare, pe câmpie.
VII
Văgăuna lui Hem
Soarele scăpătase la apus când părăsiră Edorasul, iar lumina lui le sclipea în priviri şi preschimba întinsul câmpiei din Rohan într-o, burniţă aurie. Pe la poalele Munţilor Albi trecea un drum bătătorit care ducea undeva, între apus şi miazănoapte; pe-acolo o luară, urcând şi coborând în ţinutul înverzit, trecând pâraie mici şi iuţi prin vaduri fără număr. Dinaintea lor, în depărtare şi la dreapta, se desluşeau Munţii Ceţoşi; pe măsură ce străbăteau leghe după leghe, aceştia erau tot mai întunecaţi şi mai înalţi. Soarele cobora încet dinaintea lor. îndărăt se lăsa seara.
Oştirea îşi continua drumul. îi mâna nevoia. Temându-se să nu ajungă prea târziu, călătoreau cât puteau de repede, făcând rareori popas. Iuţi şi îndurători erau armăsarii din Rohan, dar aveau multe leghe de mers ― mai bine de patruzeci, ca pasărea-n zbor ― din Edoras, până la vadurile Isenului, unde nădăjduiau să dea de oamenii regelui, care ţineau piept oştirilor lui Saruman.
Îi împresură noaptea. Într-un târziu, făcură popas şi îşi ridicară tabăra. Merseseră preţ de vreo cinci ceasuri şi pătrunseseră bine în câmpia apuseană; dar mai aveau de străbătut mai bine de jumătate din drum. Îşi aşezară corturile într-un cerc mare, sub cerul înstelat, luminat de luna ceruită. Nu aprinseră focuri, căci nu ştiau la ce se puteau aştepta; dar se înconjurară de străjeri călare si trimiseră cercetaşi înainte, care se strecurau ca nişte umbre prin cutele pământului. Noaptea trecu anevoie, fără vreo veste sau vreun zvon. În zori, sună cornul şi, în mai puţin de un ceas, porniră iar la drum.