Încă nu se zărea nici un nor deasupra, dar în aer plutea zăpuşeala; era prea cald pentru perioada aceea a anului. Soarele răsări înceţoşat şi, îndărăt, urmându-l încet în înălţarea lui pe boltă, se zărea o întunecime care creştea, ca o furtună venind dinspre răsărit. Iar în depărtare, undeva, între apus şi miazănoapte, părea că mocneşte altă beznă, la poalele Munţilor Ceţoşi ― o umbră care se târa încet din Valea Vrăjitorului.
Gandalf rămase în urmă, până ajunse lângă Legolas şi Eomer.
― Legolas, zise el, ai privirea ascuţită a seminţiei tale fermecate, care poate deosebi vrabia de piţigoi de la o leghe. Spune-mi, vezi ceva departe, către Isengard?
― Sunt multe mile pân-acolo, zise Legolas, scrutând zarea cu mâna lui prelungă streaşină la ochi. Văd ceva întunecat în care se mişcă nişte forme… nişte umbre mari, departe, pe malul râului; dar ce sunt, nu-mi dau seama. Şi nu ceaţa şi nici norii nu îmi împiedică ochii să vadă, ci o umbră învăluitoare, iscată asupra ţinutului de o putere necunoscută, care se mişcă încet de-a lungul apei. Ca şi cum asfinţitul de sub întinderi nesfârşite de arbori s-ar revărsa de pe coline.
― Iar dindărătul nostru vine o adevărată vijelie din Mordor, zise Gandalf. O s-avem o noapte neagră.
Pe măsură ce trecea ziua a doua a călătoriei lor, pâcla din aer creştea. Spre după-amiază, norii întunecaţi îi ajunseră din urmă: un baldachin cu margini mari, zdrenţuite, peticit cu o lumină orbitoare. Soarele scăpata roşu ca sângele învăluit în ceaţă. Lăncile călăreţilor păreau aprinse în vârf, iar ultimele raze de lumină aprindeau povârnişurile abrupte ale culmilor Thrihyrne care se înălţau acum foarte aproape, la hotarul de miazănoapte al Munţilor Albi ― trei steiuri zimţate privind asfinţitul. în ultima pâlpâire roşiatică, armăsarii din faţă zăriră un punct negru; un călăreţ care se îndrepta spre ei. Se opriră şi-l aşteptară.
Acesta sosi vlăguit, cu coiful spart şi scutul crăpat. Descăleca anevoie şi rămase în picioare gâfâind. După ce-şi trase sufletul, rosti:
― Unde e Eomer? Aţi venit, în sfârşit; dar prea târziu şi cu forţe puţine. Lucrurile s-au înrăutăţit de când s-a prăpădit Theodred. Ieri am fost siliţi să ne retragem peste Isen cu pierderi mari; mulţi au murit la trecerea apei. Apoi, după căderea nopţii, tabăra ne-a fost atacată de alţii care-au trecut râul. Cred că nu mai e nimeni în Isengard. Iar Saruman i-a înarmat pe muntenii sălbatici şi pe păstorii din Ţara Murgă de dincolo de râuri, asmuţindu-i şi pe ei împotriva noastră. Am fost copleşiţi. Zidul de scuturi a fost străpuns. Erkenbrand din Meleagul de la Apus şi-a retras oamenii pe care i-a putut aduna către fortăreaţa din Văgăuna lui Hem. Ceilalţi s-au împrăştiat. Unde-i Eomer? Spuneţi-i că nu mai avem nici o nădejde. Ar face bine să se întoarcă în Edoras înainte s-ajungă acolo lupii din Isengard.
Theoden nu zisese nimic până în clipa aceea, stând ascuns de privirile oşteanului, îndărătul străjerilor. Acum însă îşi îndemnă calul şi ieşi Ia vedere.
― Hai, Ceorl, vino în faţa mea, rosti el. Sunt aici. Am sosit cu ultima oştire de eorlingi. Şi n-o să dăm bir cu fugiţii fără să intrăm în luptă.
Chipul bărbatului se lumină de bucurie şi uimire. Se târî în faţă, apoi îngenunche, întinzându-i regelui spada lui tocită.
― Porunceşte, Măria Ta! strigă el. Şi iartă-mă! Credeam că…
― Credeai c-am rămas la Meduseld, cocârjat ca un arbore bătrân sub nămeţi. Aşa stăteau lucrurile când ai plecat la război. Dar a venit un vânt de la apus şi mi-a scuturat crengile, zise Theoden. Daţi-i omului acestuia un cal odihnit! Şi hai să-i sărim lui Erkenbrand în ajutor!
Pe când Theoden rostea toate acestea, Gandalf o luă puţin înainte, se opri şi privi mai întâi spre miazănoapte, către Isengard, apoi spre apus, la soarele care asfinţea. După aceea se întoarse.
― Pleacă, Theoden! zise el. Pleacă în Văgăuna lui Hem. Du-te spre Vadurile Isenului şi nu zăbovi în câmpie! Sunt nevoit să te părăsesc pentru o vreme. Iute ca Gândul trebuie să mă ducă acum, să fac o treabă grabnică.
Apoi strigă, întorcându-se spre oamenii săi, în frunte cu Aragorn şi Eomer:
― Aveţi grijă de Seniorul Obştii până mă-ntorc. Aşteptaţi-mă la Poarta lui Hem! Şi-acum, rămas-bun!
Îi spuse ceva lui Iute ca Gândul şi armăsarul ţâşni ca o săgeată trasă dintr-un arc. Nici n-apucaseră să se uite la el, că se făcu nevăzut, ca o străfulgerare argintie în asfinţit, ca vântul prin iarbă, ca o umbră ce se-arată şi piere-ntr-o clipită. Coamă de Nea fornăi şi se ridică în două picioare, gata să-l urmeze; dar numai o pasăre cu aripa iute mai putea să-l ajungă.
― Asta ce-o mai fi-nsemnând? îl întrebă unul dintre străjeri pe Hama.
― Că Gandalf cel Sur trebuie să se grăbească, îi răspunse acesta. Aşa e eclass="underline" apare şi dispare pe negândite.
― Dacă ar fi Limbă de Vierme aici, ar găsi uşor o explicaţie, zise străjerul.
― Aşa e, spuse Hama. Eu unul am să aştept până se-ntoarce Gandalf.
― S-ar putea s-aştepţi cam mult, zise celălalt.
Oştirea părăsi drumul, îndreptându-se către Vadurile Isenului, cotind spre miazăzi. Se lăsă noaptea, iar ei mergeau mai departe. Se apropiară de coline, dar culmile înalte din Thrihyrne se întunecaseră deja în zarea mohorâtă. La câteva mile depărtare, spre capătul depărtat al Văii Meleagului de la Apus, se întindea o viroagă înverzită ― un golf mare în munţi ― din care pornea un defileu printre coline. Oamenii locului îi ziceau Văgăuna lui Hem, după numele unui erou din războaiele străvechi, care îşi găsise refugiul acolo. Şerpuia din ce în ce mai îngust şi mai abrupt dinspre nord, pe sub umbrele culmilor Thrihyrne, până ce stâncile bântuite de ciori se înălţau ca nişte turnuri semeţe de-o parte şi de alta, stăvilind lumina.
La Poarta lui Hem, înaintea Văgăunii, din stânca de miazănoapte ieşea un pinten. Pe el se înălţau nişte ziduri de piatră străveche, iar înăuntru se zărea un turn măreţ. Oamenii ziceau că fortăreaţa fusese ridicată de mâna uriaşilor, la porunca regilor mării, în depărtatele zile de glorie ale Gondorului. Se numea Cetatea Cornului, căci ecoul trâmbiţelor din turn răsuna în Văgăună, de parcă oştirile din negura uitării s-ar fi ridicat la luptă din cavernele de la poalele colinelor. Oamenii din vechime construiseră şi un zid care pornea din Cetatea Cornului, până la stânca de miazăzi, oprind intrarea în defileu. Pârâul Văgăunii ieşea printr-o galerie mare de scurgere, de la bază. Apoi şerpuia pe la poalele Stâncii Cornului şi se revărsa într-un făgaş ce străbătea o poiană întinsă şi înverzită, povârnită uşor, dinspre Poartă, până la Stăvilarul lui Hem. De-acolo cădea în Viroaga Văgăunii şi ieşea apoi în Vâlceaua Apuseană. În Cetatea Cornului dincolo de Poarta lui Hem sălăşluia Erkenbrand, stăpânul Meleagului de la Apus de la fruntariile Obştii. Pentru că vremurile se înneguraseră de ameninţarea războiului, el avusese înţelepciunea să repare zidul şi să întărească fortăreaţa.
Călăreţii mai erau încă în valea joasă de dinaintea intrării în Viroagă, când se auziră strigătele şi cornul cercetaşi lor care porniseră înainte. Din întuneric ţâşniră şuierând săgeţile. Unul dintre cercetaşi se întoarse iute şi vesti că valea fusese împânzită de călăreţii lupului şi că o oştire de orci şi oameni sălbatici se grăbeau către miazăzi dinspre Vadurile Isenului. Se părea că ţelul lor era să ajungă în Văgăuna lui Hem.