― Am găsit mulţi de-ai noştri care au căzut ucişi pe când fugeau încoace, zise cercetaşul. Şi-am întâlnit cete stinghere rătăcind de colo-colo, fără cârmaci. Ce s-a întâmplat cu Erkenbrand se pare că nu ştie nimeni. Mai mult ca sigur că va fi ajuns din urmă înainte să sosească la Poarta Iui Hem, de n-o fi pierit deja.
― L-o fi văzut cineva pe Gandalf? întrebă Theoden.
― Da, stăpâne. Mulţi au văzut un moşneag călare, înveşmântat în alb, străbătând câmpiile, ca vântul prin iarbă. Unii au crezut că-i Saruman. Se zice că a pornit spre Isengard, înainte de căderea serii. Alţii spun că l-au zărit şi pe Limbă de Vierme mai devreme, mergând spre miazănoapte, cu o mulţime de orci.
― N-o să-i fie bine lui Limbă de Vierme, dacă dă Gandalf de el, zise Theoden. Cu toate acestea, acum îmi lipsesc amândoi sfetnicii mei ― şi cel vechi, şi cel nou. Până una-alta, n-avem decât să mergem mai departe, aşa cum ne-a spus Gandalf, spre Poarta lui Hem, fără să aibă însemnătate dacă Erkenbrand e sau nu acolo. Se ştie cumva cât e de mare oştirea ce vine de la miazănoapte?
― E foarte mare, zise cercetaşul. E drept, cel ce fuge îşi socoteşte vrăjmaşul dublu, dar am stat de vorbă cu bărbaţi dintr-o bucată şi n-am nici o îndoială că oastea lor principală e de nenumărate ori mai mare decât tot ce-avem aici.
― Atunci s-o pornim iute, zise Eomer. Să-i trecem prin sabie pe vrăjmaşii care ne stau în cale, până la fortăreaţă. În Văgăuna lui Hem sunt o groază de caverne unde s-ar putea ascunde; şi sunt drumuri tainice care pornesc de-acolo, până pe coline.
― Să nu te-ncrezi în căile tainice, zise regele. Saruman a iscodit de mult ţinutul acesta. S-ar putea totuşi ca apărarea noastră să ţină piept destul acolo. Hai să mergem.
Aragorn şi Legolas plecară atunci cu Eomer în faţă. Străbătură noaptea, încetinind pasul pe măsură ce întunericul devenea tot mai de nepătruns; drumul lor urca din ce în ce mai mult spre miazăzi, în cutele mohorâte de la poalele muntelui. Nu dădură peste prea mulţi vrăjmaşi în cale. Ici şi colo întâlniră bande rătăcitoare de orci, care însă se făceau nevăzute în fugă, înainte să pună Călăreţii mâna pe ei sau să-i ucidă.
― Mă tem că n-o să treacă mult, zise Eomer, până o s-ajungă vestea sosirii oştirii regale la urechile conducătorului lor, fie el Saruman sau vreun căpitan pe care l-a trimis încoace.
Îndărăt creştea larma războiului. Un cânt aspru străbătea întunericul. Ajunseseră departe, sus, în Viroaga Văgăunii, când îşi întoarseră privirile. Atunci văzură torţele: o puzderie de punctişoare aprinse pe câmpia smolită, împrăştiate precum nişte flori roşii, sau urcând şerpuitoare, în rânduri lungi, pâlpâitoare. Din loc în loc, mai izbucnea câte o flacără mai mare.
― E-o oştire numeroasă pe urmele noastre, zise Aragorn.
― Aduc focul cu ei, spuse Theoden, şi fac scrum tot ce întâlnesc în cale: clăi, bordeie şi arbori. Era o vale bogată, cu multe gospodării. Bietul meu norod!
― O, de-ar fi ziuă, cum ne-am mai năpusti asupra lor, ca o vijelie din munţi! zise Aragorn. Mi-e inima plină de mâhnire că trebuie să fugim de ei.
― Nu vom mai fugi mult, zise Eomer. Stăvilarul lui Helm e la doi paşi în faţă. La vreo patru sute de paşi înainte de Poarta lui Helm e un şanţ străvechi, cu metereze, care taie viroaga. Acolo am putea întoarce armele împotriva lor.
― Nu, suntem prea puţini să putem apăra Stăvilarul, zise Theoden. E mai lung de-o milă, iar spărtura din el e foarte mare.
― Putem să trimitem ariergarda acolo, dacă om vedea că n-avem încotro, zise Eomer.
Nu era nici lună, nici stea când ajunseră călăreţii la breşa din Stăvilar, pe unde ieşea pârâul. Drumul care îl însoţea venea dinspre Cetatea Cornului. Zăriră brusc meterezul abia desluşit dinaintea lor ― o umbră înaltă, peste o prăpastie întunecată. Cum urcau ei aşa, îi opri un străjer.
― Seniorul Obştii e-n drum spre Poarta lui Helm, îi spuse Eomer. Îţi vorbesc eu, Eomer, fiul lui Eomund.
― Mi-aduceţi veşti peste aşteptări, zise străjerul. Grăbiţi pasul! Vrăjmaşul e pe urmele voastre.
Oştirea trecu prin spărtură şi se opri pe pajiştea povârnită de deasupra. Văzură cu bucurie că Erkenbrand îşi lăsase mulţi oameni să apere Poarta Iui Helm şi mulţi reuşiseră să scape încoace.
― Să tot fie vreo mie buni de luptă corp la corp, zise Gamling, un bătrân, căpetenia celor care vegheau Stăvilarul. Dar cei mai mulţi sunt împovăraţi de ierni fără de număr, la fel ca mine. Prea puţini, cum ar fi nepotul meu, au rămas aici. Cât despre Erkenbrand, ieri ne-au sosit veşti cum că s-ar retrage încoace cu vajnicii călăreţi apuseni care ne-au rămas. Dar n-a sosit până acum.
― Mă tem că n-o să vină prea curând, zise Eomer. Cercetaşii noştri n-au nici o veste de la ei. Iar îndărăt valea-i plină de vrăjmaşi.
― Ce bine-ar fi să fi scăpat, zise Theoden. Era un om puternic, în el a renăscut vitejia lui Helm, Mâna-Ciocan. Dar n-avem cum să-l aşteptăm aici. Trebuie să ne ducem toate forţele înăuntrul zidurilor. Aveţi destule provizii? Noi am adus cam puţine, căci ne-am aşteptat la luptă deschisă, nu la un asediu.
― Îndărăt, în peşterile din Văgăună, s-au adunat cam trei sferturi dintre apuseni ― bătrâni şi tineri, femei şi copii, zise Gamling. Tot acolo am depozitat multă mâncare, animale şi nutreţuri.
― Ăsta-i un lucru bun, zise Eomer. Căci vrăjmaşii distrug şi ard tot ce-a rămas pe vale.
― Dacă vin la Poarta lui Helm să se târguiască pentru mâncare, apoi or s-o plătească scump, zise Gamling.
Regele şi Călăreţii plecară mai departe. Îînainte să ajungă la drumul pietruit care străbătea pârâul, descălecară. Îşi luară caii de dârlogi şi-i conduseră în şir spre taluz, apoi trecură prin porţile Cetăţii Cornului. Şi-acolo fură întâmpinaţi cu bucurie şi cu nădejde reînnoită; căci acum aveau destui oameni să apere atât cetatea, cât şi zidul.
Eomer îşi pregăti repede călăreţii. Regele şi oştenii casei sale erau în Cetatea Cornului, împreună cu o mare parte dintre apuseni. Dar pe Zidul Văgăunii şi pe turn, precum şi îndărătul lui, Eomer aranja aproape toate oştile pe care le avea în linie de bătaie, pentru că aici apărarea părea mai îndoielnică, dacă avea să se dea un atac hotărât şi în forţă. Caii fură duşi departe, în Văgăună, străjuiţi de oamenii de care se putuseră lipsi.
Zidul Văgăunii era înalt de douăzeci de picioare, şi destul de lat ca să meargă pe el patru oameni unul lângă altul; iar peste parapet numai un om înalt se putea încumeta să privească. Ici-colo, se vedeau nişte deschizături în piatră pe unde se putea trage cu arcul. La acest bastion se ajungea pe o scară care cobora de la o uşă din curtea Cetăţii Cornului. Pe zid se mai putea ajunge şi dinspre Văgăună, pe trei rânduri de trepte; dar în exterior acesta era destul de neted şi pietrele mari din care era construit fuseseră îmbinate cu măiestrie, aşa încât nu puteai pune piciorul; sus se răsfrângeau ca o stâncă mâncată de valuri.
Gimli stătea sprijinit de zid. Legolas se aşezase pe parapet, ciupindu-şi arcul şi scrutând bezna.
― Aşa mai zic şi eu, zise gnomul, lovind dalele cu piciorul. îmi creşte inima când mă apropii de munte. Ce piatră sănătoasă! Ţinutul ăsta are oase tari. Le-am simţit în tălpi de cum am început să urcăm dinspre stăvilar. într-un an de zile şi cu câţiva de-ai mei aş face aici o stâncă de care vrăjmaşul s-ar izbi ca valurile mării.