― N-am nici o îndoială, zise Legolas. Dar seminţia asta de gnomi e tare ciudată. Mie nu-mi place aici nici ziua, nici noaptea. Însă îmi face bine să te ştiu în preajmă, înfipt în picioarele tale zdravene şi cu barda pe umăr. Ce bine-ar fi să mai fie cu noi câţiva din neamul tău! Şi m-aş bucura şi mai mult dacă am avea vreo sută de arcaşi măiaştri din Codrul Întunecat. O să fie mai mare nevoie de ei. Rohirrimii au arcaşi buni în felul lor, dar sunt mult prea puţini.
― Pe întuneric n-ai cum să tragi cu arcul, zise Gimli. Pe legea mea, asta-i vreme de dormit. Ah, somnul! Nu mi-am închipuit vreodată că un gnom ar putea tânji aşa după o clipă de odihnă. Călăritul e foarte obositor. Şi cu toate acestea, securea mea-i nerăbdătoare. la să am eu acum în faţă un şir de grumazuri orceşti şi loc destul să-mi învârt securea! Să vezi atunci cum m-aş pune pe picioare.
Timpul trecea anevoie. Departe, în vale, ardeau încă focuri răzleţe. Acum ostile Isengardului înaintau fără zgomot. Torţele lor se zăreau urcând şerpuitor şiruri-şiruri prin viroagă. Brusc izbucniră urlete, gemete şi strigăte omeneşti de luptă dinspre Stăvilar. Peste margine ţâşniră flăcări care crescură ca o pălălaie dinaintea spărturii. Apoi se risipiră. Oamenii se întoarseră la galop peste câmpie, urcând spre poarta Cetăţii Cornului. Apusenii din spate fuseseră nevoiţi să se retragă.
― Vrăjmaşii sunt la o aruncătură de băţ, ziseră ei. Am tras toate săgeţile pe care le aveam şi stăvilarul e înţesat de leşuri orceşti. Dar asta n-o să-i oprească pentru prea multă vreme. Au şi-nceput să dea buzna pe malul pârâului, în mai multe locuri, îngrămădiţi ca furnicile. Dar i-am învăţat minte şi nu şi-au mai aprins torţele.
Trecuse de miezul nopţii. Cerul era smolit, iar aerul încremenit vestea furtuna. Brusc norii fură sfâşiaţi de o pâlpâire orbitoare. Braţele fulgerului se izbiră de colinele răsăritene. În nemişcarea clipei, cei de pe ziduri văzură locul dintre ei şi stăvilar năpădit de o lumină albă: colcăia de forme mohorâte care se târau ― unele scurte şi voinice, altele înalte şi cumplite, cu coifuri măreţe şi scuturi întunecate. Alte sute şi sute se revărsau peste Stăvilar şi prin spărtură. Şuvoiul acesta înnegurat curgea către ziduri, din stâncă în stâncă. Tunetul umplu valea. începu o ploaie biciuitoare.
La fel ca ploaia şuierau şi săgeţile peste creneluri, zăngănind apoi pieziş pe pietre. Unele îşi atinseră ţinta. Începuse atacul în Văgăuna lui Helm; dar înăuntru nu se auzea şi nu se mişca nimeni; nici o săgeată nu porni de-acolo.
Oştirile vrăjmaşe îşi încetară asaltul, nedumerite de ameninţarea tăcută a stâncii şi a zidului. Fulgerele continuau să sfâşie întunericul. Apoi orcii începură să urle, tăind aerul cu lăncile şi cu spadele şi azvârlind un nor de săgeţi asupra oricărei siluete care se desena pe creneluri; iar bărbaţii din Obşte se uitau uluiţi la ceea ce lor li se părea a fi un lan de grâu întunecat, răvăşit de vijelia războiului în care fiecare spic pâlpâia într-o lumină zdrenţuită.
Trâmbiţele de alamă răsunară. Vrăjmaşii dădură buzna ― unii asupra Zidului Văgăunii, alţii spre drumul pietruit şi spre povârnişul care ducea la porţile Cetăţii Cornului. Acolo se îngrămădeau orcii cei mai solizi şi oamenii sălbatici din hăţişurile Ţării Murge. După o clipă de şovăială, porniră înainte. Apoi fulgeră şi, pe fiecare coif, pe fiecare scut apăru blazonul cu mâna îngrozitoare a Isengardului. Ajunseră în vârful stâncii; după care se îndreptară spre porţi.
Atunci se mişcară, în sfârşit, şi cei de pe ziduri, întâmpinându-i cu o puzderie de săgeţi şi de pietre. Vrăjmaşii şovăiră, rupseră rândurile, apoi se dădură îndărăt, atacară, se dădură înapoi şi iar atacară; de fiecare dată însă se opreau tot mai sus, ca şuvoiul în creştere. Trâmbiţele răsunară din nou şi un puhoi de oameni sălbatici se repezi înainte. Îşi ţineau scuturile ca pe un acoperiş deasupra capetelor, iar în mijloc purtau două trunchiuri zdravene. În spatele lor se îmbulzeau arcaşii orci, care traseră o ploaie de săgeţi asupra celor de pe ziduri. Ajunseră dinaintea porţilor. Trunchiurile fură izbite de tăbliile lor cu un bubuit asurzitor. Unde cădea un sălbatic zdrobit de vreun bolovan aruncat de sus, se iveau doi în locul lui. Berbecii aceia uriaşi se legănau şi loveau fără încetare.
Eomer stătea alături de Aragorn pe Zidul Văgăunii. Auziră larma si izbiturile berbecilor şi îşi dădură seama într-o clipită de primejdia ca porţile să fie sfărâmate.
― Hai! zise Aragorn. A sosit ceasul să luptăm alături, cu spada în mână.
O luară la fugă pe zid de le sfârâiau călcâiele, apoi urcară scările si trecură în curtea de pe Stâncă. În drum, adunară o mână de spadasini voinici. În locul unde stânca întâlnea zidul de apus al cetăţii era o uşiţă dosnică. De-acolo pornea pe lângă zid o potecă îngustă, pe marginea stâncii abrupte. Eomer şi Aragorn dădură buzna împreună pe uşă, urmaţi îndeaproape de ceilalţi. Săbiile lor luciră ca una când le traseră din teacă.
― Guthwine! strigă Eomer. Guthwine pentru Obşte!
― Anduril! strigă şi Aragorn. Anduril pentru Dunedaini! Atacară dintr-o parte, aruncându-se asupra oamenilor sălbatici.
Anduril se ridica şi cobora, ca o flacără albă. De pe zid şi din turn se înălţa un strigăt:
― Anduril! Anduril porneşte la război! Sabia ce-a fost Despicată străluceşte iar!
Uluiţi, berbecarii scăpară trunchiurile şi se întoarseră la luptă; dar acoperişul de scuturi fu străpuns ca de trăsnet, iar ei fură pur şi simplu măturaţi, seceraţi sau aruncaţi de pe Stâncă în pârâul pietros de la poale. Arcaşii orci traseră sălbatic, apoi dădură bir cu fugiţii.
O clipă, Eomer şi Aragorn rămaseră neclintiţi dinaintea porţilor. Tunetul se-auzea acum în depărtare. Fulgerele mai pâlpâiau în zare, printre munţii de la miazăzi. Dinspre miazănoapte se porni un vânt tăios. Norii pluteau sfâşiaţi şi îndărătul lor licăreau stelele; iar deasupra colinelor, de aceeaşi parte cu Viroaga, luneca luna de-un galben-strălucitor, în vreme ce furtuna se destrăma.
― N-am prea sosit la timp, zise Aragorn, uitându-se la porţi. Balamalele lor uriaşe şi barele de fier erau îndoite şi răsucite; mare parte din scânduri crăpaseră.
― Dar nici nu putem sta aici, îndărătul zidurilor, să le apărăm, zise Eomer. Priveşte!
Arătă cu degetul spre drumul pietruit. Dincolo de pârâu, se adunase iar o ceată mare de orci şi de oameni sălbatici, în aer şuierau săgeţi care se poticneau în pietrele din jur.
― Hai! Trebuie să ne întoarcem să vedem ce putem face. Ar fi bine să îngrămădim nişte pietre şi să închidem porţile cu grinzi pe dinăuntru. Hai odată!
Se întoarseră şi-o luară la fugă. În clipa aceea, câteva zeci de orci care stătuseră neclintiţi printre leşuri săriră în picioare şi porniră furişat, alergând după ei. Doi se aruncară la pământ, apucându-l pe Eomer de călcâie; apoi îl doborâră şi tăbărâră asupra lui. Dar din umbrele din jur ţâşni strigând răguşit o umbră mică şi întunecată pe care n-o observase nimeni.
― Baruk Khazad! Khazad ai-menu!
Prin aer şuieră o secure şi doi orci se prăbuşiră descăpăţânaţi. Ceilalţi dădură bir cu fugiţii.
Eomer se căzni să se pună pe picioare, chiar când Aragorn se întoarse alergând să-i sară în ajutor.
Închiseră iar uşa dosnică de fier şi apoi o întăriră cu drugi, îngrămădiră bolovani pe dinăuntru. Când se simţiră în siguranţă, Eomer se răsuci şi zise:
― Îţi mulţumesc, Gimli, fiu al lui Gloin. N-am ştiut c-ai ieşit şi tu cu noi. Dar vorba ceea, oaspetele nepoftit se dovedeşte-adesea cel mai plăcut. Cum ai ajuns acolo?