― Am luat-o pe urmele voastre, ca să-mi alung somnul, zise Gimli; dar când m-am uitat Ia muntenii ăia, mi s-au părut prea mari pentru puterile mele, aşa că m-am ascuns după un bolovan, ca să văd cum vă „ jucaţi” voi cu săbiile.
― Nu ştiu cum să te răsplătesc, spuse Eomer.
― S-ar putea să ai prilejul mai iute decât crezi, râse gnomul. Dar eu unul sunt mulţumit. Până acum n-am tăiat decât lemne, de când am plecat din Moria.
― Doi! exclamă Gimli, mângâindu-şi securea, după ce se întoarse pe zid.
― Doi? făcu Legolas. Eu am făcut ispravă mai bună, deşi acum sunt nevoit să bâjbâi după săgeţi; pe-ale mele le-am terminat. Şi cu toate acestea, am pe răboj cel puţin douăzeci. Numai că asta nu înseamnă decât o rămurea din codru!
Cerul se însenina iute acum, iar luna scăpata strălucind. Dar lumina nu le prea aduse mari nădejdi Călăreţilor din Obşte. Vrăjmaşii, în Ioc să scadă, păreau şi mai mulţi, iar prin spărtura din zid se revărsau alţii venind de pe vale. Aventura de pe Stâncă nu le dărui vitejilor noştri decât un scurt răgaz. Atacul asupra porţilor deveni şi mai îndârjit. Oştirile Isengardului vuiau ca marea la poalele Zidului Văgăunii. Orcii şi muntenii mişunau de colo-colo. Oamenii nu mai pridideau să taie sau să arunce funiile care se agăţau cu cârlige de parapet. Sute de scări lungi fură sprijinite de zid. Multe dintre ele erau date peste cap şi se zdrobeau la pământ, dar în locul lor se iveau şi mai multe, iar orcii se avântau în sus, pe ele, ca nişte maimuţe din pădurile întunecate de la miazăzi. Morţii şi bucăţile de lemn zăceau grămezi la poalele zidului, ca prundişul după furtună; mormanele acestea hâde se tot înălţau, dar vrăjmaşii parcă nu se mai terminau.
Oamenii din Rohan îşi pierdeau tot mai mult puterile. Săgeţi nu mai aveau, spadele le erau ciobite şi scuturile sparte. De trei ori se uniră Aragorn şi Eomer şi de trei ori Anduril luci într-un atac disperat, care alungă vrăjmaşul de pe zid.
Apoi se iscă larmă mare în Văgăuna dindărăt. Orcii se târâseră ca şobolanii prin galeria pe unde ieşea pârâul. Statură adunaţi acolo, în umbra stâncilor, până când se încinse atacul de deasupra şi aproape toţi oamenii se năpustiră pe creasta zidului. Atunci se repeziră şi ei afară. Câţiva trecuseră deja prin gurile Văgăunii şi se luptau printre cai cu străjerii.
Gimli sări de pe zid cu un strigăt fioros, al cărui ecou se izbi de stânci.
― Khazad! Khazad! Curând avu berechet de lucru.
― Oho! strigă el. Orcii sunt dincolo de zid. Oho! Hai, Legolas! Avem de lucru! Khazad! ai-menu!
Gamling cel Bătrân privi în jos din Cetatea Cornului, când auzi glasul măreţ al gnomului care întrecea toată zarva.
― Orcii sunt în Văgăună! strigă el. Helm! Helm! înainte, helmingi! adăugă el cu un glas tunător şi sări pe scara de pe Stâncă, urmat de o mulţime de bărbaţi din Meleagul de la Apus.
Asaltul lor fu sălbatic şi neaşteptat, iar orcii dădură bir cu fugiţii. Nu peste mult fură prinşi în defileul îngust şi măcelăriţi sau mânaţi cu strigăte în hăul Văgăunii, ca să cadă la picioarele străjerilor de la intrarea peşterilor ascunse.
― Douăzeci şi unu! exclamă Gimli.
Apucă barda cu ambele mâini şi dobori dintr-o lovitură ultimul orc.
― Acum l-am întrecut iar pe jupânul Legolas.
― Trebuie să punem capăt găurii ăsteia de şobolani, zise Gamling. Gnomii, se spune, sunt pietrari pricepuţi. Dă-ne şi nouă o mână de ajutor, meştere.
― Noi nu tăiem piatra cu securile de luptă şi nici cu unghiile, zise Gimli. Dar am să v-ajut cum oi putea.
Adunară pietre mici şi bucăţi de stâncă din preajmă şi, sub îndrumarea Iui Gimli, apusenii astupară gura interioară a galeriei, până nu mai rămase decât o ieşire îngustă. Pârâul Văgăunii, umflat de ploaie, începu să se zbată şi să clocotească prin canalul gâtuit, împrăştiindu-se apoi molcom în bălţi reci pe stânci.
― O să se usuce locul de deasupra, zise Gimli. Hai, Gamling, să vedem cum merg treburile pe zid.
Urcă şi îl găsi pe Legolas alături de Aragorn şi Eomer. Elful îşi ascuţea cuţitul lung. Atacul lâncezea fiindcă trecerea prin galerie fusese zădărnicită.
― Douăzeci şi unu! exclamă Gimli.
― Bună treabă! făcu Legolas. Dar eu am ajuns la două duzini. Aici, sus, am luptat corp la corp, cu cuţitul.
Eomer şi Aragorn se sprijineau obosiţi în mânerele spadelor. În stânga, pe stâncă, se stârniră iar larma şi bubuitul asurzitor al luptei. Dar Cetatea Cornului ţinea piept, precum o insulă în mijlocul mării. Porţile sale zăceau în ruină, însă nici un vrăjmaş nu reuşise încă să treacă peste îngrămădirea de pietre şi bârne. Aragorn îşi ridică privirile spre stelele stinse şi luna care scăpata acum îndărătul colinelor apusene din jurul văii.
― Ce noapte fără capăt! rosti el. Oare când s-o mai face odată ziuă?
― Zorile nu sunt departe, zise Gamling, care urcase acum alături de el. Dar mă tem că asta n-o să ne fie cu nimic de folos.
― Totuşi zorile le aduc oamenilor nădejdea, spuse Aragorn.
― Dar făpturile astea din Isengard, jumătate orci, jumătate spiriduşi, ticluite de măiestria nefastă a lui Saruman, n-or să se teşească de lumina soarelui, zise Gamling. Şi nici oamenii sălbatici de pe coline. Nu-i auzi ce tărăboi fac?
― Ba-i aud, spuse Eomer. Dar mie nu-mi par decât ţipete de păsări şi mugete de dobitoace.
― Şi totuşi, se-aud şi strigăte în graiul celor din Ţara Murgă, zise Gamling. Eu ştiu această limbă străveche a oamenilor, care era cândva vorbită prin văile apusene ale Obştii, la ascultă! Sunt plini de ură faţă de noi şi se bucură, căci au încredinţarea că soarta noastră e pecetluită. „Regele! Regele!” aşa strigă. „O să punem mâna pe regele lor! Moarte lui Fargoil! Moarte capetelor de paie! Moarte tâlharilor de la miazănoapte!” Aşa ne zic. Nici în cinci sute de ani n-au uitat furia care i-a cuprins când seniorii Gondorului au încredinţat Obştea lui Eorl cel Tânăr şi i s-au alăturat. Saruman n-a făcut decât să le aţâţe această ură veche. Sunt tare focoşi când îi stârneşte cineva. Noapte sau zi, n-or să se lase: ori pun mâna pe rege, ori pier cu toţii.
― Şi totuşi, mie zorii au să-mi trezească nădejdea, spuse Aragorn. Nu ştii vorba aceea, cum că nici un vrăjmaş n-are cum să cotropească Cetatea Cornului, dacă-i apărată de oameni?
― Aşa zic menestrelii, rosti Eomer.
― Atunci hai s-o apărăm, făcu Aragorn. Şi să nu ne pierdem nădejdea.
Chiar pe când stăteau ei aşa de vorbă, răsunară trâmbiţele. Urmă un trosnet şi o izbucnire de flăcări şi fum. Pârâul Văgăunii îşi revărsa apele, şuierând înspumat; fuseseră slobozite printr-o spărtură căscată larg în urma unei bubuituri. Înăuntru năvăliră o mulţime de siluete întunecate.
― Blestemăţia lui Saruman! exclamă Aragorn. S-au strecurat iar în galerie pe când stăteam de vorbă şi-au aţâţat focul din Orthanc chiar la picioarele noastre. Elendil! Elendil! strigă el, făcând un salt spre breşa din zid; dar în clipa aceea pe creneluri fură sprijinite sute de scări. Ultimul atac mătură tot ce se afla pe zid şi la poale, ca un val întunecat ce se izbeşte de o grămadă de nisip. Toată apărarea fu distrusă cât ai zice peşte. O parte dintre călăreţi începură să se retragă tot mai adânc în Văgăună, luptând sau prăbuşindu-se, în timp ce încercau să ajungă la peşteri. Alţii o luară de-a dreptul către fortăreaţă.
Dinspre Văgăună urca o scară mare, până pe Stâncă, unde se afla poarta din spate a Cetăţii Cornului. La poalele ei stătea Aragorn. În mână îi lucea încă Anduril, iar spaima de spada aceasta îi stăvili o clipă pe vrăjmaşi; aşa că toţi care fură în stare să ajungă acolo urcau spre poartă. Îndărătul lor, pe treapta de sus, stătea Legolas în genunchi, cu arcul încordat. Dar nu mai găsise pe jos decât o săgeată şi-acum îşi silea ochii, gata să tragă asupra primului orc ce-ar fi cutezat să se apropie de scară.