― Aragorn! îl strigă el. Toţi care-au putut s-ajungă până aici au intrat. Hai şi tu înapoi!
Aragorn se întoarse şi-o luă iute pe scări; dar, în timp ce alerga, se împiedică de vlăguit ce era. Cât ai zice peşte, vrăjmaşii făcură un salt înainte. Orcii urcau schelălăind, cu braţele întinse, ca să-l înşface. Primul dintre ei se prăbuşi cu grumazul străpuns de ultima săgeată a lui Legolas. Dar ceilalţi săriră peste el. Atunci însă, de pe zidul de afară se porni un bolovan cât toate zilele, care se rostogoli pe scări, azvârlindu-i pe toţi îndărăt, în Văgăună. Aragorn izbuti să ajungă la poarta care se închise cu zgomot în urma lui.
― E de rău, prieteni, zise el, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu mâneca.
― Aşa e, spuse Legolas. Dar câtă vreme eşti cu noi, nădejdea nu-i pierdută. Unde e Gimli?
― Nu ştiu, zise Aragorn. Ultima oară l-am văzut luptând jos, îndărătul zidului, dar ne-au separat vrăjmaşii.
― Vai de noi! Ce nenorocire! se vaită Legolas.
― E tare şi voinic, zise Aragorn. Să nădăjduim că o să scape şi-o să se ducă până la peşteri. Acolo va fi la adăpost o vreme. În orice caz, mai la adăpost ca mine. Un astfel de refugiu n-are cum să nu fie pe placul unui gnom.
― Asta mi-e şi mie nădejdea, rosti Legolas. Dar aş fi vrut să vină şi el aici. Muream de nerăbdare să-i spun jupânului Gimli c-am ajuns la treizeci şi nouă.
― Dacă izbuteşte să ajungă în peşteri, o să te-ntreacă iar, râse Aragorn. N-am văzut în viaţa mea o secure mânuită cu atâta măiestrie.
― Mă duc să caut nişte săgeţi, zise Legolas. De s-ar sfârşi odată noaptea asta, ca să văd şi eu pe lumină unde să trag.
Aragorn intră în cetate. Acolo, spre nemulţumirea lui, află că Eomer nu ajunsese în Cetatea Cornului.
― Nu, n-a venit pe Stâncă, zise unul dintre apuseni. Ultima oară l-am văzut luptând la gurile Văgăunii, cu câţiva oameni strânşi în jurul lui. Erau cu el şi Gamling, şi gnomul, dar n-am putut ajunge la ei.
Aragorn porni cu paşi mari spre curtea interioară şi urcă iute spre un iatac sus, în turn. Acolo stătea regele ― o siluetă întunecată în cadrul ferestrei înguste ― şi privea în vale.
― Ce-i nou, Aragorn? întrebă el.
― Zidul Văgăunii a fost cucerit, Domnia Ta, şi toată apărarea noastră a fost nimicită. Dar au scăpat mulţi încoace, pe Stâncă.
― A venit şi Eomer?
― Nu, dar mulţi dintre oamenii Domniei Tale s-au înapoiat în Văgăună; se zice că era şi Eomer printre ei. S-ar putea să le ţină piept vrăjmaşilor în locurile-acelea strâmte şi s-ajungă la peşteri. Ce nădejde mai au acolo, nu ştiu.
― Oricum mai mare ca a noastră. Se spune că au destule merinde acolo. Şi aeru-i curat, pentru că sunt destule guri de aerisire sus, în stâncă. Nimeni nu poate să dărâme intrările, dacă-s apărate de oameni hotărâţi. S-ar putea să reziste mult acolo.
― Dar orcii au adus o blestemăţie din Orthanc, zise Aragorn. Au un foc care bubuie. Cu ajutorul lui au pus mâna pe zid. Iar de n-or ajunge până în peşteri, ar putea să-i ferece acolo pe cei care-au intrat. Acum însă trebuie să ne adunăm gândul asupra felului cum ne apărăm.
― Mă chinui rău în închisoarea asta, zise Theoden. O, de-aş avea o lance în mână şi de-aş putea să pornesc în fruntea a lor mei călare, pe câmpie, mi s-ar întoarce şi mie pofta de luptă. Aşa mi-aş sfârşi zilele mulţumit. Dar aici nu prea sunt de folos.
― Măcar eşti la adăpost în cea mai puternică fortăreaţă din Obşte, zise Aragorn. Avem mai multă nădejde să te ocrotim în Cetatea Cornului, decât în Edoras sau chiar în Valea Calvarului, la munte.
― Se zice că această Cetate a Cornului n-a căzut niciodată, zise Theoden. Dar acum mi-e inima-ndoită. Se schimbă lumea şi tot ce era, cândva, de nezdruncinat începe acum să se clatine. Cum să ţină piept vreun turn la atâta puhoi şi ură neîmpăcată? De-aş fi ştiut că Isengardul s-a întărit până-ntr-atât, poate nu m-aş fi pripit să dau piept cu el, cu toate cuvintele meşteşugite ale lui Gandalf. Povaţa lui nu-mi mai pare acum la fel de înţeleaptă ca în dimineaţa aceea însorită.
― Nu judeca povaţa lui Gandalf până n-ajungem la capăt, Domnia Ta, zise Aragorn.
― Nu mai e mult până atunci, spuse regele. Dar n-am să-mi sfârşesc zilele aici, ca un bursuc bătrân în capcană. Coamă de Nea, Hasufel şi caii străjerilor mei se află în curte. Când s-or ivi zorile, am să le poruncesc oamenilor să sune din cornul lui Helm şi-o să pornesc călare. Vii şi tu cu mine, fiu al lui Arathorn? Poate-o să ne croim drum printre vrăjmaşi sau o să ne găsim un sfârşit demn de o cântare, de-o mai scăpa cineva să mai ştie de noi.
― Voi veni cu Domnia Ta, spuse Aragorn.
Ceru apoi îngăduinţa să se retragă şi se întoarse pe ziduri. Le străbătu de la un capăt la altul, îmbărbătându-şi oamenii şi dând câte o mână de ajutor pe unde atacul era mai vârtos. Veni şi Legolas cu el. Flăcările izbucneau de sub bolovanii cutremuraţi. Cârligele se agăţau de creneluri, scările se înălţau. Pentru a cine ştie câta oară, orcii reuşiră să ajungă pe culmea peretelui şi de tot atâtea ori apărătorii îi împinseră îndărăt.
Până la urmă, Aragorn ajunse şi rămase în picioare deasupra porţilor mari, fără să-i pese de săgeţile vrăjmaşe. Se uită şi văzu o geană de lumină palidă la răsărit. Apoi ridică mâna goală, cu palma în afară, în semn că voia să vorbească. Orcii chelălăiră batjocoritor:
― Ia coboară tu! Hai jos, dacă pofteşti să stai de vorbă cu noi! Adu-l şi pe rege! Suntem războinicii Uruk-hai. O să-l înşfăcăm noi din gaura în care s-a pitit, dacă nu iese de bunăvoie. Adu-l şi pe rege!
― Regele va ieşi când pofteşte, zise Aragorn.
― Şi atunci ce cauţi acolo? îl întrebară ei. Ce te tot zgâieşti? Vrei să vezi ce oştire măreaţă avem? Noi suntem luptătorii Uruk-hai.
― Mă uitam să văd când se ivesc zorile, zise Aragorn.
― Ce-i tot dai cu zorile? îl luară ei peste picior. Noi suntem Uruk-hai şi luptăm ziua şi noaptea, şi pe vreme bună, şi pe vreme rea. Am venit aici să ucidem pe soare şi pe lună. Ce dacă se ivesc zorile?
― Nimeni nu ştie ce-i aduce ziua de mâine, zise Aragorn. Luaţi-vă tălpăşiţa, până nu se întoarce totul împotriva voastră.
― Coboară, că altfel te doborâm noi de pe zid, strigară ei. N-avem de ce să ne târguim cu tine. N-ai ce ne spune!
― Şi, totuşi, am să vă spun ceva, zise Aragorn. Până acum, nici un vrăjmaş n-a reuşit să ia Cetatea Cornului. Plecaţi, că altfel n-o să cruţăm pe nimeni. N-o să mai rămână unul în viaţă, ca să mai ducă vestea la miazănoapte. Nu vă daţi seama ce primejdie vă paşte.
Aşa cum stătea acolo dinaintea vrăjmaşilor, deasupra porţilor ruinate, Aragorn fu învăluit de măreţie şi de o putere fără seamăn, încât oamenii sălbatici rămaseră cu gura căscată şi se uitară îndărăt, peste umăr, în vale; alţii îşi ridicară şovăitor ochii spre cer. Dar orcii izbucniră în hohote de râs. Şi pe când Aragorn sărea de pe zid, o ploaie de săgeţi mari şi mici şuieră peste creneluri.
Se auzi un vuiet şi se iscă o pălălaie. Arcada porţii pe care stătuse el cu o clipă înainte se crăpă şi se făcu fărâme într-un nor de praf şi fum. Baricada se făcu ţăndări ca atinsă de trăsnet. Aragorn o luă la goană spre turnul regelui.
Dar, chiar în momentul când poarta se prăbuşi iar orcii din faţa ei urlau, pregătindu-se de atac, îndărătul lor se înălţă un murmur, ca vâjâitul vântului în depărtare, care crescu, până se schimbă într-o larmă de glasuri. Zorile aduceau veşti cu ele. Orcii de pe Stâncă auziră zarva înfricoşătoare şi şovăiră, uitându-se îndărăt. Apoi de sus, din turn, răsună brusc şi înspăimântător măreţul corn al lui Helm.