Toţi care auziră vuietul acela se cutremurară. Mulţi orci se aruncară cu faţa la pământ şi îşi vârâră degetele îngherate în urechi. Ecourile străbăteau bubuind Văgăuna dintr-o parte într-alta, de parcă pe fiecare stâncă, pe fiecare deal, s-ar fi aflat câte un vestitor atotputernic. Dar bărbaţii de pe ziduri îşi ridicară privirile, ascultând uluiţi; căci ecourile nu se mai sfârşeau. Vuietele cornului şerpuiau printre coline din ce în ce mai aproape şi mai tare, răspunzându-şi unul altuia în izbucniri sălbatice şi nestăvilite.
― Helm! Helm! strigau călăreţii. Helm s-a sculat din morţi şi vine la luptă! Helm pentru regele Theoden!
Şi regele se arătă la acest strigăt. Calul lui era alb ca neaua, auriu îi strălucea scutul şi lungă-i era lancea. De-a dreapta lui venea Aragorn, moştenitorul lui Elendil, iar îndărăt, călare, seniorii Casei lui Eorl cel Tânăr. Cerul izbucni în lumină. Noaptea se duse. ― Înainte, eorlingi!
Cu strigăte şi zarva mare îşi începură atacul. Trecură vuind dincolo de porţi, se revărsară pustiitor pe drumul pietruit şi pătrunseră printre ostile Isengardului ca vântul prin iarbă. Îndărătul lor, din Văgăună, izbucniră urletele aspre ale oamenilor care ieşeau din peşteri, mânându-i pe vrăjmaşi înainte. Năvăliră şi cei rămaşi pe stâncă. Iar printre coline se înălţă ecoul vuietului de corn.
Regele şi-ai lui nu se opreau. Căpeteniile şi luptătorii cădeau de-a valma sau dădeau bir cu fugiţii în faţa lor. Nu le puteau sta în cale nici orcii, nici oamenii sălbatici. Fugeau Ia vale îmboldiţi de spadele şi lăncile călăreţilor. Ţipau şi gemeau de spaimă şi o mare uluire pusese stăpânire pe ei o dată cu zorii de ziuă.
Astfel porni regele Theoden călare de la Poarta lui Helm, croindu-şi calea către Stăvilarul măreţ. Acolo se opriră cu toţii. Dinaintea lor izbucnea, din ce în ce mai strălucitoare, lumina. Săgeţile soarelui ţâşniră peste colinele de la răsărit şi scăpărară în vârfurile lăncilor. Dar călăreţii rămaseră tăcuţi, cu privirile aţintite în Viroaga Văgăunii.
Ţinutul se schimbase. Acolo unde se întindea înainte valea înverzită, ale cărei povârnişuri înierbate se răsfrângeau peste nesfârşite coline, se desluşea acum o pădure. Copacii uriaşi, goi şi tăcuţi se înălţau rânduri-rânduri, cu ramuri încâlcite şi creştetul încărunţit; rădăcinile lor erau îngropate în ierburile înalte şi verzi. Pe sub ei era un întuneric de nepătruns. Între Stăvilar şi streaşina pădurii aceleia fără nume nu erau nici cinci sute de paşi. Acolo dădeau acum bir cu fugiţii falnicii oşteni ai lui Saruman, înspăimântaţi de rege şi de copaci. Se revărsară dinspre Poarta lui Helm, până când nu mai rămase nici unul îndărătul Stăvilarului, dar la poalele lui se strânseră roi, ca muştele. În zadar se târau şi se căţărau pe pereţii viroagei, încercând să scape. La răsărit, povârnişul văii era prea abrupt şi stâncos; din stânga, de la apus, îi urmărea soarta necruţătoare. De acolo apăru brusc, pe creastă, un călăreţ înveşmântat în alb, strălucitor în bătaia răsăritului. Peste colinele joase răsunau vaierele de corn. Îndărătul lui, pe povârnişurile lungi, veneau iute, pe jos, oştenii cu spadele în mâini. În mijlocul lor mergea cu paşi mari un bărbat înalt şi puternic. Scutul îi era roşu. Când ajunse la marginea văii, acesta îşi duse la buze un corn mare şi negru şi suflă o dată, puternic şi răsunător.
― Erkenbrand! strigară Călăreţii. Erkenbrand!
― Ia uitaţi-vă: Călăreţul Alb! exclamă Aragorn. Gandalf e iar aici!
― Mithrandir, Mithrandir! zise Legolas. Asta da, vrăjitorie! Haideţi! Vreau să-mi desfăt ochii cu pădurea asta, până nu se risipeşte vraja.
Oştirile din Isengard vuiau, luând-o bezmetic într-o parte şi-ntr-alta, din spaimă în spaimă. Răsună iar cornul din turn. Jos, prin spărtura din Stăvilar, dădeau buzna oamenii regelui. De pe coline cobora iute Erkenbrand, cârmuitorul Meleagului de la Apus. Iar Iute ca Gândul sărea ca un cerb care aleargă cu pas sigur în munţi. Călăreţul Alb năvăli asupra lor; revenirea lui îi înnebunea pe vrăjmaşi. Oamenii sălbatici îi căzură dinainte cu faţa la pământ. Orcii se trăgeau îndărăt şi urlau, azvârlindu-şi spadele şi lăncile. Fugeau ca fumul mânat de-o vijelie. Pătrunseră gemând în umbra copacilor care îi aşteptau; şi de-acolo nu se mai întoarse nici unul vreodată.
VIII
Drumul spre Isengard
Şi astfel se întâlniră din nou, în lumina dalbă a dimineţii, regele Theoden şi Gandalf, Călăreţul Alb, pe lunca înverzită a Pârâului Văgăunii. Mai erau acolo Aragorn, fiul lui Arathorn, elful Legolas, Erkenbrand din Meleagul de la Apus şi seniorii din Obşte. Iar când îşi întoarseră privirile spre codru, mirarea lor le întrecu bucuria izbânzii.
Deodată, se auzi larmă mare şi dinspre Stăvilar apărură cei care fuseseră mânaţi în adâncul Văgăunii. Veneau dintr-acolo Gamling cel Bătrân şi Eomer, fiul lui Eomund, iar alături de ei păşea Gimli, gnomul. Nu purta coiful şi era legat la cap cu o năframă pătată de sânge; însă glăsui hotărât şi puternic:
― Patruzeci şi doi, jupâne Legolas! Dar, vai, mi-am ciobit securea, căci ultimul avea o zgardă de fier în jurul gâtului. Tu cum stai?
― M-ai întrecut cu unul, îi răspunse Legolas. Dar nu te pizmuiesc că vânătoarea ţi-a fost mai cu folos, căci mult mă bucur să te văd pe picioarele tale.
― Bun venit, Eomer, nepoate, zise Theoden. Acum, că te văd sănătos, mă pot bucura şi eu cu adevărat.
― Mărire Ţie, Senior al Obştii! rosti Eomer. Întunecata noapte-i dusă acum şi-i ziuă iar. Dar zorile au venit cu veşti ciudate.
Se întoarse şi privi, minunându-se, mai întâi la pădure, apoi la Gandalf.
― Ai apărut iar pe negândite, la ceas de nevoie, adăugă Eomer.
― Pe negândite? zise Gandalf. Doar v-am spus c-o să mă întorc să ne întâlnim aici.
― Dar nu ne-ai zis ceasul şi nici felul în care o să te iveşti. Ciudat ajutor ne-aduci! Eşti tare în vrăjitorii, Gandalf cel Alb!
― Aşa o fi. Dar nu mi-am arătat încă puterile. N-am făcut decât să vă povăţuiesc în vreme de restrişte şi să profit de iuţimea lui Iute ca Gândul. Vitejia voastră şi picioarele zdravene ale apusenilor mărşăluind în noapte v-au fost de mai mare folos.
Atunci se uitară cu toţii şi mai uluiţi la Gandalf. Câţiva îşi întoarseră privirile neîncrezătoare spre pădure, ştergându-se la ochi, ca şi cum ar fi văzut cu totul altceva decât el. Gandalf râse vesel, din răsputeri.
― Vă gândiţi la copaci? zise el. Păi, îi văd şi eu la fel de bine ca voi. Dar asta nu-i isprava mea. E-un lucru mai presus decât povaţa unui înţelept şi mai bun decât plănuisem. Nici n-am nădăjduit vreodată să se-ntâmple ceva atât de bun.
― Atunci, dacă nu tu, cine-a făptuit o asemenea vrăjitorie? întrebă Theoden. E limpede că nu a făcut-o Saruman. O fi vreun înţelept mai puternic, de care n-am auzit încă?
― Nu-i nici o vrăjitorie, ci o putere de tare de demult, rosti Gandalf. O putere ce-a străbătut pământul, înainte de cântul elfilor şi de lovitura baroaselor.
― Şi care ar fi dezlegarea cimiliturii tale? întrebă Theoden.