― Dacă vreţi să aflaţi, aţi face bine să veniţi cu mine în Isengard, îi răspunse Gandalf.
― În Isengard? strigară ei.
― Da, zise Gandalf. Mă voi întoarce în Isengard şi cei care poftesc pot să vină cu mine. S-ar putea să vedem lucruri ciudate pe-acolo.
― Dar nici dac-am strânge toţi oamenii din Obşte şi le-am lecui rănile şi vlăguiala, n-am fi destui ca să atacăm fortăreaţa lui Saruman, zise Theoden.
― Cu toate acestea, voi pleca la Isengard, spuse Gandalf. N-o să zăbovesc prea mult acolo. Drumul meu porneşte acum spre răsărit. Căutaţi-mă prin Edoras, înainte să apună luna.
― Nu, peste poate, rosti Theoden. Asta ar fi la ceasul întunecat de dinaintea zorilor; doar n-o să ne despărţim tocmai acum. Voi veni cu tine, dacă asta ţi-e povaţa.
― Vreau să stau de vorbă cu Saruman, cât mai repede cu putinţă, zise Gandalf. Şi pentru că ţi-a adus atâta năpastă, n-ar fi rău să fie şi Domnia Ta de faţă. Dar poţi oare s-ajungi la timp acolo?
― Oamenii mei sunt vlăguiţi de-atâta luptă, îi răspunse regele. Şi nici eu nu mă simt mai în putere. Căci am venit călare de departe şi somnul mi-a fost pe apucate. Vai, bătrâneţea mea nu-i o poveste şi nici nu m-au împovărat cu ea doar ticluirile şoptite ale lui Limbă de Vierme. E-o boală de care nu mă poate lecui vreun vraci pe de-a-ntregul. Nici măcar tu, Gandalf.
― Atunci, toţi cei care mă vor însoţi să-şi tragă puţin sufletul, zise Gandalf. Vom călători în umbra nopţii. Aşa-i mai bine, pentru că vă povăţuiesc ca toate mişcările noastre să fie de-acum încolo cât mai tainice. Dar să nu porunceşti prea multor oameni să te însoţească, Theoden. Ne ducem acolo să stăm de vorbă, nu să luptăm.
Apoi regele alese câţiva bărbaţi zdraveni, cu cai iuţi, şi îi trimise să ducă vestea izbânzii în toate văile din Obşte; să le spună oamenilor ― tineri şi bătrâni ― să vină degrabă în Edoras. Seniorul Obştii avea să ţină acolo o adunare cu toţi cei în stare să poarte arme, a doua zi după luna plină. Ca să pornească împreună cu el spre Isengard, regele îl alese pe Eomer şi încă douăzeci de bărbaţi de-ai casei sale. Cu Gandalf aveau să meargă Aragorn, Legolas şi Gimli. În ciuda rănii sale, gnomul nici nu vru să audă să rămână de căruţă.
― A fost o bubuitură uşoară şi m-a apărat coiful, zise el. Doar nu m-o opri o zgârietură orcească.
― Am să te oblojesc eu, cât timp te odihneşti, spuse Aragorn. Regele se întoarse apoi în Cetatea Cornului şi se cufundă într-un somn aşa cum nu mai dormise de multă vreme. Se odihniră şi aleşii săi rămaşi acolo. Dar ceilalţi care nu fuseseră răniţi sau vătămaţi în vreun fel începură o treabă foarte anevoioasă; căci mulţi căzuseră în bătălie şi zăceau acum morţi pe câmpie sau în Văgăună.
Nu rămăsese nici un orc în viaţă; leşurile lor erau fără număr, însă dintre munteni, foarte mulţi se predaseră; şi erau înfricoşaţi şi cereau îndurare. Oamenii din Obşte le luară armele şi-i puseră la muncă.
― Acum daţi o mână de ajutor să dregem răul la care aţi pus mâna şi voi, zise Erkenbrand. Şi după aceea o să rostiţi un jurământ prin care să vă legaţi că nu veţi mai trece Vadurile Isenului înarmaţi niciodată şi că n-o să vă mai înhăitaţi cu vrăjmaşii oamenilor. Apoi sunteţi liberi să plecaţi în ţinutul vostru. Căci aţi fost traşi pe sfoară de Saruman. Mulţi dintre voi şi-au pierdut viaţa drept plată că v-aţi încrezut în el; să nu credeţi că, dacă aţi fi biruit, aţi fi avut o soartă mai bună.
Oamenii din Ţara Murgă rămăseseră uluiţi, pentru că Saruman le spusese despre cei din Rohan că ar fi haini şi că-şi ardeau ostaticii de vii.
În mijlocul câmpiei din faţa Cetăţii Cornului fură înălţate două gorgane sub care zăceau toţi călăreţii Obştii căzuţi în apărare ― cei din Vâlcelele de Răsărit într-o parte şi cei din Meleagul din Apus, în cealaltă. La poalele cetăţii, într-un mormânt separat, îşi dormea somnul de veci Hama, căpitanul gărzii regale. Căzuse dinaintea Porţii.
Orcii fură adunaţi în grămezi mari, la distanţă de gorganele călăreţilor, aproape de poalele pădurii. Iar oamenii nu ştiau acum ce să facă, pentru că mormanele de leşuri erau prea mari ca să le poată îngropa sau arde. Aveau prea puţin lemn pentru asta şi nimeni n-ar fi îndrăznit să ridice securea asupra copacilor acelora ciudaţi, chiar dacă Gandalf nu le-ar fi zis ca nu cumva să se atingă de trunchiurile şi de crengile lor, că era primejdie mare.
― Lăsaţi-i pe orci să zacă acolo, zise Gandalf. Noaptea e un sfetnic bun.
După-amiază, oamenii regelui se pregătiră de plecare. Îngropăciunea abia începuse şi Theoden jeli pieirea lui Hama, căpitanul său, şi azvârli un pumn de ţărână în mormântul lui.
― Mare năpastă mi-a adus Saruman mie şi tot ţinutului acestuia, se tângui el. Şi n-am să uit când l-oi întâlni.
Soarele scăpata deja spre colinele de apus din Viroagă, când, în sfârşit, Theoden şi Gandalf, împreună cu însoţitorii lor, porniră dinspre Stăvilar. Îndărătul lor fusese adunată o mare oştire formată din călăreţi şi din apuseni, tineri şi bătrâni, femei şi copii, care ieşiseră din peşteri. Cântară un cântec de izbândă cu glasurile limpezi; apoi tăcură, întrebându-se ce-avea să se mai întâmple, căci le era teamă de copacii aceia de la care nu-şi mai puteau dezlipi ochii.
Călăreţii se apropiară de pădure şi se opriră. Nu-i trăgea aţa nici pe cai, nici pe oameni să pătrundă acolo. Arborii erau cenuşii şi ameninţători, înconjuraţi de hăuri sau de un fel de burniţă. Capetele ramurilor lor plecate atârnau ca nişte degete iscoditoare, rădăcinile se iveau din pământ ca mădularele unui monstru ciudat, iar sub ele se căscau hăuri întunecate. Dar Gandalf merse înainte, călăuzindu-şi tovarăşii; iar acolo unde drumul dinspre Cetatea Cornului pătrundea în pădure, văzură o deschizătură pe sub crengile puternice, ca o poartă boltită; şi Gandalf intră pe acolo, urmat de ceilalţi. Spre uimirea lor, văzură că drumul continua străjuit de Pârâul Văgăunii; iar deasupra se zărea cerul năpădit de o lumină aurie. Dar de-o parte şi de alta a culoarului de arbori întunericul devenea din ce în ce mai dens, mai de nepătruns; de acolo se auzeau trosnetele şi gemetele crengilor, strigăte depărtate şi larmă de glasuri neînţelese, care murmurau mânioase. Nu se vedea nici urmă de orc sau de altă făptură.
Legolas şi Gimli călăreau acum împreună, pe acelaşi cal; mergeau alături de Gandalf, pentru că gnomului îi era teamă de pădure.
― E tare cald pe-aici, îi spuse Legolas lui Gandalf. Simt multă mânie în jur. Nu ţi se pare că aeru-ţi zvâcneşte în urechi?
― Ba da, răspunse Gandalf.
― Ce s-o fi întâmplat cu amărâţii ăia de orci? întrebă Legolas.
― Asta, cred eu, n-o să ştie nimeni niciodată, zise Gandalf.
Merseră o vreme în tăcere; dar Legolas trăgea mereu cu ochiul într-o parte şi-ntr-alta, iar dacă Gimli l-ar fi lăsat, s-ar fi oprit mereu să asculte murmurul pădurii.
― Sunt cei mai ciudaţi arbori din viaţa mea, zise el. Şi mi-a fost dat să văd nenumăraţi stejari de când erau ghinde şi până la adânci bătrâneţe. Ce bine-ar fi să avem timp destul, ca să mă plimb printre ei. Ştiu să glăsuiască şi, cu timpul, s-ar putea să le înţeleg gândurile.
― Nu, lasă, făcu Gimli. Să-i lăsăm în pace. Eu unul mi-am dat seama ce gândesc: sunt plini de ură faţă de cei care merg în două picioare şi nu vorbesc decât despre cum ne-ar putea zdrobi şi gâtui.
― Nu-i urăsc chiar pe toţi care merg în două picioare, zise Legolas. Cred că aici greşeşti. Cu orcii au ei ce au. Nu sunt din partea locului şi ştiu prea puţine despre elfi şi despre oameni. Văile în care cresc sunt foarte depărtate. Socot că vin tocmai din vâlcelele adânci din Fangorn.