― Atunci aceasta e cea mai primejdioasă pădure de pe Pământul de Mijloc, spuse Gimli. Ar trebui să-i fiu recunoscător pentru ceea ce-a făcut, dar n-o pot iubi. Îţi pare, pesemne, încântător, dar am văzut o minunăţie şi mai mare în ţinutul acesta, ceva mai frumos decât orice dumbravă sau poieniţă de pe lume: îmi simt încă inima plină. Încurcate sunt căile oamenilor, Legolas! Au aici una dintre minunile Lumii de la Miazănoapte, şi cum crezi că vorbesc de ea? Peşteri, aşa le numesc. Peşteri! Vizuini unde fug să se ascundă în vreme de război, unde îşi dosesc nutreţul! Bunule Legolas, ştii tu, oare, cât sunt de frumoase, de mari, peşterile din Văgăuna lui Helm? Ce drumuri ar mai face gnomii, doar să arunce o privire pe-acolo, dacă s-ar şti de ele! Măiculiţă, pe onoarea mea, ar da aur, nu glumă, doar să le vadă o clipă!
― Iar eu aş da aur, nu glumă, să mă laşi în pace, zise Legolas. Şi aş da de două ori mai mult să ies de-acolo, de-ar fi să mă rătăcesc în ele.
― Vorbeşti fără să ştii, aşa că-ţi iert glumele, zise Gimli. Dar baţi câmpii ca un nebun. Ţie ţi se par minunate lăcaşurile acelea, de la poalele colinei din Codrul Întunecat, în care sălăşluieşte regele tău şi la durarea cărora au dat şi gnomii odinioară o mână de ajutor.
Ei bine, nu sunt decât nişte cocioabe faţă de peşterile pe care le-am văzut aici: săli uriaşe, pline de muzica veşnică a apei clipocind în băltoace, frumoase precum Kheled-zaram la lumina stelelor. Ah, Legolas, când se-aprind torţele şi oamenii păşesc pe duşumele de nisip sub bolţi cu ecou, ah, atunci, Legolas, pe zidurile netede scânteiază pietre preţioase, cristale şi minereuri rare; iar lumina se cerne prin straturi de marmură ca sideful, străvezii precum mâinile vioaie ale Domniţei Galadriel. Iar stâlpii, unii albi, alţii ca şofranul sau trandafirii ca zorii de ziuă, se răsucesc şi se unduiesc în forme de vis; ţâşnesc din duşumele colorate, să întâlnească podoabele scânteietoare din acoperiş: aripi, funii, perdele fine, ca nişte nori împietriţi, lănci, drapele, foişoare în palate suspendate! Lacuri nemişcate le oglindesc pe toate: o lume sclipitoare priveşte în sus din bălţile întunecate, cu faţa ca oglinda, cum nici măcar mintea lui Durin n-ar fi putut ticlui în visurile sale, se întind pe alei şi prin curţi străjuite de stâlpi, continuând până în unghere întunecate pe unde lumina nu ajunge vreodată. Şi pic! cade o picătură, iar încreţiturile rotunde din oglindă fac ca turnurile să se unduiască şi să se aplece, ca algele şi coralii dintr-o grotă marină. Apoi se lasă seara: toate se pierd, strălucind stins; torţele trec în altă încăpere, în alt vis. Căci sunt acolo încăperi peste încăperi, Legolas; sălile dau una-ntr-alta, drumurile vin fără oprire, îndărătul scărilor se înalţă alte scări; iar potecile şerpuitoare se avântă tot mai departe, în inima munţilor. Peşteri! Cavernele din Văgăuna lui Helm! Ce noroc pe mine s-ajung acolo! M-apucă plânsul când mă gândesc că trebuie să le părăsesc
― Ei, atunci, zise elful, îţi doresc, Gimli, pentru sufletul tău, să te întorci cu bine din război şi să le revezi. Dar să nu le spui tuturor celor din neamul tău! Căci din ceea ce mi-ai povestit, nu prea le-a mai rămas mare lucru de făcut acolo. Poate oamenii din ţinutul acesta au dreptate când vorbesc puţin despre peşteri: o familie de gnomi puşi pe treabă, cu ciocanul şi cu dalta-n mână, e în stare să strice mai mult decât a construit.
― Nu, n-ai cum să-nţelegi, zise Gimli. Nu-i gnom pe lume care să nu fie impresionat de asemenea minunăţie. Nimeni din seminţia lui Durin n-ar săpa în peşterile astea ca să scoată piatră sau minereu, chiar dacă s-ar afla acolo aur şi nestemate. Oare voi vă apucaţi să tăiaţi crângurile de arbori în floare, primăvara, ca să faceţi lemne de foc? Aşa ocrotim şi noi poienile acestea cu flori de piatră; nicidecum nu ne-am apuca să le părăduim. N-am face decât să săpăm câte puţin, cu grijă şi îndemânare, nu mai mult de o aşchie pe zi, asta aşa, ca să ne facem de lucru; şi pe măsură ce-or trece anii, am deschide drumuri noi şi-am scoate la iveală încăperi depărtate, cuprinse încă de întuneric, pe care acum abia le poţi ghici îndărătul crăpăturilor din stâncă. Şi luminile, Legolas! Am face lămpaşe din cele ce străluceau odinioară în Khazad-dum; şi-am alunga când am pofti noaptea care zace acolo de la facerea lumii. Iar dacă ni s-ar face somn, am aduce iar întunericul.
― Chiar că mi-ai înmuiat inima, Gimli, zise Legolas. Nu te-am mai auzit vorbind aşa până acum. Mă faci să-mi pară rău că n-am văzut şi eu peşterile alea. Hai să ne-nvoim: dacă ne întoarcem amândoi sănătoşi din încercările care ne-aşteaptă, atunci să călătorim o vreme împreună. Tu ai să vii să vizitezi Fangornul cu mine, şi-apoi am să merg eu cu tine, să văd Văgăuna lui Helm.
― Mie unul nu-mi prea dă inima ghes să mă întorc prin Fangorn, zise Gimli. Dar am să-l înghit, dacă-mi făgăduieşti că vii să împărtăşim minunea peşterilor.
― Îţi făgăduiesc, zise Legolas. Dar, vai! Deocamdată trebuie să lăsăm şi peşterile, şi codrul. Ia uită-te! Ajungem la capătul pădurii. Cât mai e până în Isengard, Gandalf?
― Vreo cincisprezece leghe, după cum vestesc ciorile lui Saruman, zise Gandalf. Cinci de la gurile Viroagei Văgăunii, până la Vaduri şi încă zece de-acolo, până la porţile Isengardului. Dar n-o să străbatem tot drumul în noaptea asta.
― Şi ce-o să vedem când om ajunge acolo? întrebă Gimli. Poate ştii tu, căci eu nu-mi dau seama.
― Nici eu nu ştiu ceva sigur, îi răspunse vrăjitorul. Am fost ieri, la căderea nopţii, pe-acolo, dar s-ar putea să se fi întâmplat multe de-atunci. Totuşi, cred că n-o să spui că am călătorit în zadar, chiar dacă ai lăsat în urmă scânteietoarele Peşteri din Aglarond.
În sfârşit, trecură pădurea şi se treziră la poalele Viroagei unde se despărţea drumul dinspre Văgăuna lui Helm: o cărare o lua spre răsărit, până în Edoras, cealaltă ducea la miazănoapte, spre Vadurile Isenului. Când ajunseră la marginea pădurii, Legolas se opri şi se uită îndărăt cu părere de rău. Apoi scoase un strigăt:
― Ochii! Ochi care ne privesc din umbrele crengilor! N-am mai văzut în viaţa mea asemenea ochi!
Surprinşi de strigătul lui, ceilalţi se opriră şi se întoarseră; dar Legolas o luă îndărăt.
― Nu! Nu! ţipă Gimli. Poţi să faci ce vrei, în nebunia ta, dar pe mine lasă-mă jos de pe cal! N-am chef să văd nici un ochi!
― Opreşte-te, Legolas Frunzăverde, zise Gandalf. Nu te întoarce încă în pădure! Nu ţi-a venit vremea.
În timp ce Gandalf rostea toate acestea, dintre arbori se desprinseră trei forme ciudate. Erau ca ale căpcăunilor, înalte de mai bine de douăsprezece picioare, cu trupuri puternice, zdravene ca ale arborilor tineri; păreau înveşmântaţi sau ascunşi în nişte haine strimte, maronii şi cenuşii. Aveau membre lungi, mâini cu multe degete, părul ţepos şi bărbi de un verde fumuriu, ca muşchiul. Se uitau cu ochi neînduplecaţi, dar nu spre călăreţi, ci undeva spre miazănoapte. Deodată îşi duseră mâinile lungi Ia gură şi scoaseră nişte sunete limpezi, ca o chemare de corn, dar mult mai melodioase. Li se răspunse şi, întorcându-se, călăreţii văzură alte făpturi asemănătoare, care se apropiau cu paşi mari prin iarbă.
Veneau grăbiţi dinspre miazănoapte, ca nişte bâtlani care merg prin apă, pentru că picioarele lor lungi se mişcau mai iute ca aripile păsărilor. Călăreţii scoaseră strigăte de uimire şi unii puseră mâinile pe mânerele săbiilor.
― Nu-i nevoie, le spuse Gandalf. Aceştia nu-s decât păstori. Nu ne sunt vrăjmaşi; vă spun eu, nici nu le pasă de noi.
Şi se pare că aşa era, pentru că nici nu apucă bine să-şi termine vorba, că făpturile acelea intrară cu paşi mari în pădure şi se făcură nevăzute fără să le arunce călăreţilor măcar o privire.