― Păstori! exclamă Theoden. Păi, unde le sunt turmele? Şi ei ce sunt, Gandalf? Pentru că, e limpede, măcar ţie nu-ţi sunt străini.
― Sunt păstori de arbori, îi răspunse Gandalf. Să fi trecut chiar aşa de mult de când stăteaţi şi ascultaţi poveşti la gura sobei? Copiii din ţinutul Domniei Tale ar fi în stare să dea răspunsul numai descâlcind firele răsucite ale basmului. Doar ai văzut enţi în Codrul Fangorn, căreia îi ziceţi Codrul Enţilor. Credeai că i-au dat numele acesta din pură închipuire? Nu, Theoden, lucrurile stau tocmai pe dos: pentru ei, tu nu eşti decât o poveste trecătoare; toţi anii de la Eorl cel Tânăr până la Theoden cel Bătrân nu înseamnă mai nimic pentru ei, iar faptele măreţe ale casei tale nu prea au mare însemnătate.
Regele rămase pe gânduri.
― Enţi, zise el până la urmă. Cred că încep să pricep un pic minunea cu arborii prin umbrele legendei. Am trăit să văd tot felul de ciudăţenii. Ne îngrijim de-atâta vreme dobitoacele şi ogorul, ne-am construit casele, ne-am făurit unelte şi-am pornit călare spre Minas Tirith, ca să le dăm o mână de ajutor în război celor de acolo. Şi le-am spus acestor lucruri viaţă omenească, mersul firesc al firii. Nu prea ne-a păsat de ce era dincolo de fruntariile tărâmului nostru. Avem cântări care povestesc despre aceste lucruri, dar suntem pe cale să le uităm. Nu facem decât să le spunem copiilor, din obişnuinţă, fără să punem suflet. Şi iată că aceste cântări au coborât printre noi din locuri ciudate şi se plimbă aşa, la lumina zilei.
― Ar trebui să fii fericit, rege Theoden, zise Gandalf. Pentru că acum nu numai viaţa trecătoare a oamenilor e-n primejdie, ci şi a celor pe care le-aţi urcat în poveşti. Ai mulţi prieteni de partea ta, chiar fără să ştii.
― Şi totuşi, mă încearcă tristeţea, zise Theoden. Căci oricare ar fi soarta războiului, oare până la urmă minunea şi frumosul nu-şi vor lua pentru totdeauna zborul din Pământul de Mijloc?
― Se poate, zise Gandalf. Răul pricinuit de Sauron nu poate fi vindecat în întregime şi nici nesocotit. Dar asta-i soarta zilelor noastre. Şi-acum, hai să ne continuăm călătoria pe care-am început-o!
Grupul se depărta apoi de Viroagă şi de pădure şi o luă pe drumul către Vaduri. Legolas îi urmă fără nici o tragere de inimă. Soarele apusese şi se scufundase deja dincolo de marginea lumii; dar cum ieşiră din umbra colinelor şi priviră spre apus la Strunga Rohan, văzură cum cerul se înroşise cu totuclass="underline" pe sub norii risipiţi ardea o lumină. Pe fondul acesta zburau şi se roteau întunecate o mulţime de păsări cu aripi negre. Unele trecură pe deasupra capetelor lor cu ţipete sumbre, întorcându-se apoi la cuiburile lor de pe steiuri.
― Păsările morţii au cam dat iama pe câmpul de bătălie, zise Eomer.
Mergeau acum la pas uşor, în vreme ce împrejur, pe câmpie, se lăsa seara. Luna urca agale, cu discul ceruit aproape în întregime, iar la lumina ei rece şi argintie câmpia vălurită se înălţa, iar apoi cobora ca o mare întinsă, cenuşie. După vreo patru ceasuri de mers călare de la răscrucea de drumuri, se apropiară de Vaduri. Povârnişuri abrupte coborau nesfârşit până la râul care se împrăştia printre bancuri de piatră, străjuit de terase înalte, înierbate. Vântul le aduse la urechi urlet de lupi. Aveau inimile grele, amintindu-şi de cei mulţi căzuţi aici, în bătălie.
Drumul se afunda printre maluri ridicate, croindu-se de-a curmezişul teraselor, până la marginea râului, apoi urca iar, pe partea cealaltă. Erau trei rânduri de lespezi pentru trecerea pârâului şi între ele, vaduri pentru cai, care porneau din ambele maluri spre un ostrov pustiu din mijloc. Călăreţii se uitară în jos şi li se păru ciudat, pentru că Vadurile fuseseră totdeauna învolburate de susurul şi murmurul apei pe pietre; dar acum nu se auzea nimic. Albia pârâului era aproape uscată ― o întindere pustie de pietriş şi de nisip cenuşiu.
― Locul ăsta a devenit sterp, zise Eomer. Ce năpastă o fi căzut asupra râului? Saruman a distrus multe locuri minunate; să fi nimicit şi izvoarele Isenului?
― Aşa s-ar părea, zise Gandalf.
― Vai mie! făcu Theoden. Oare suntem nevoiţi să trecem pe drumul acesta pe unde fiarele mâncătoare de cadavre înfulecă atâţia călăreţi din Obşte?
― N-avem altă cale, zise Gandalf. Amarnică-i pieirea oamenilor tăi! Dar vei vedea că lupii din munţi, cel puţin, nu-i mănâncă. Şi se ospătează cu prietenii lor, orcii: cam asta înseamnă prieteşugul lor. Haideţi!
Coborâră spre râu şi, pe măsură ce se apropiau, lupii încetară să urle, luându-şi tălpăşiţa. Se înfricoşaseră văzându-l pe Gandalf în lumina lunii şi pe calul său, Iute ca Gândul, sclipind ca argintul. Călăreţii îşi continuară drumul spre insuliţă, urmăriţi de ochi care luceau stins din umbrele malurilor.
― Ia uitaţi-vă, zise Gandalf. Au trudit pe-aici şi prieteni de-ai noştri.
Văzură în mijlocul ostrovului o movilă înconjurată de pietre şi o mulţime de lănci înfipte în pământ.
― Aici zac toţi cei răpuşi dintre bărbaţii Obştii, zise Gandalf.
― Odihnească-se în pace! zise Eomer. Iar mormântul lor să rămână de strajă în Vadurile Isenului şi când le-or putrezi şi le-or rugini lăncile.
― Asta-i tot isprava ta, Gandalf, prietene? întrebă Theoden. Multe-ai mai făcut într-o zi şi-o noapte.
― Cu ajutorul lui Iute ca Gândul… şi al altora, zise Gandalf. Am călătorit iute şi până departe. Dar acum, că suntem lângă movila aceasta, am să vă spun ceva ce vă va linişti: mulţi au căzut în bătăliile din Vaduri, dar nu chiar aşa cum s-a spus. Mai numeroşi au fost cei împrăştiaţi decât cei ucişi; i-am strâns iar pe toţi pe care i-am găsit. Pe unii i-am trimis să-şi unească forţele cu Erkenbrand.
Pe alţii i-am pus să facă acest mormânt şi de-acum cred că au ajuns înapoi în Edoras. Pe mulţi alţii i-am trimis înainte într-acolo, să-ţi păzească ţie casa. Mi-am dat seama că Saruman şi-a aruncat întreaga putere împotriva voastră şi slujitorii lui au lăsat baltă orice altă ispravă şi au plecat în Văgăuna Iui Helm. Întregul ţinut părea golit de vrăjmaşi; şi totuşi, m-am temut ca nu cumva călăreţii lupului şi jefuitorii s-o pornească spre Meduseld, câtă vreme era lipsit de apărare. Dar acum nu cred că trebuie să-ţi mai fie frică: să vezi că lăcaşul tău te va întâmpina prietenos, când te vei întoarce.
― Iar eu voi fi fericit să-l văd iar, zise Theoden. Deşi, nu mă-ndoiesc, nu voi mai sălăşlui prea mult acolo.
Cu acestea, îşi luară rămas-bun de la ostrov şi de la mormânt, trecură râul şi urcară pe celălalt mal. Apoi îşi continuară drumul, răsuflând uşuraţi că părăsiseră Vadurile îndoliate. Cum plecară, cum se auzi iar urletul lupilor.
Dinspre Isengard pornea un drum larg, străvechi, până la vaduri. O vreme, a urmat curgerea unui râu, cotind o dată cu acesta spre răsărit, apoi spre miazănoapte; dar până la urmă o luă drept către porţile Isengardului, care se găseau la poalele povârnişului muntos, în partea de apus a văii, la mai bine de cincisprezece leghe de gurile râului. Pe acolo o apucară şi ei, dar nu merseră pe drum, ci pe de lături, pentru că pământul era tare şi neted, năpădit cât vedeai cu ochii de iarbă scurtă şi fragedă. Călăreau mai iute acum şi pe la miezul nopţii Vadurile rămăseseră la aproape cinci leghe îndărăt. Apoi făcură popas, punând capăt călătoriei lor pe timp de noapte, căci regele se simţea vlăguit. Ajunseseră la poalele Munţilor Ceţoşi şi braţele lungi ale văii Nan Curunir se întindeau acum către ei. Întunecată se avânta valea dinaintea lor, pentru că luna se topise în apus şi lumina ei se ascundea după coline. Dar, din bezna aceea adâncă, se înălţa o spirală uriaşă de fum şi abur, care prindea ultimele raze de lună, revărsându-le apoi în nori scânteietori, negri şi argintii, pe cerul înstelat.