― Ce spui de asta, Gandalf? întrebă Aragorn. Parcă toată Valea Vrăjitorului ar fi în flăcări.
― Zilele acestea valea a fost tot timpul năpădită de fum, zise Eomer. Dar n-am mai văzut aşa ceva. Ăsta-i mai degrabă abur. Saruman ticluieşte vreo ticăloşie în semn de salut pentru noi. S-ar putea să fiarbă toate apele Isenului, de-aceea a secat râul.
― Aşa o fi, zise Gandalf. O să aflăm mâine ce face. Acum hai să ne odihnim, dac-om putea.
Îşi întinseră tabăra alături de albia râului Isen. Locul era încă pustiu şi cufundat în linişte. Câţiva dintre ei dormiră puţin. Dar târziu, în noapte, străjerii începură să strige şi se treziră cu toţii. Luna pierise. Deasupra scânteiau stelele. Însă pe faţa pământului se târa o întunecime mai neagră ca noaptea. Se îndrepta spre ei pe ambele maluri ale râului, către miazănoapte.
― Rămâneţi unde sunteţi, zise Gandalf. Nu puneţi mâna pe arme! Aşteptaţi! O să treacă pe lângă voi!
Fură învăluiţi într-o burniţă. Câteva stele se mai vedeau clipind palid deasupra lor. Dar de-o parte şi de alta se înălţau ziduri de beznă nepătrunsă. Oamenii se aflau pe fâşia îngustă dintre turnurile mişcătoare de umbră. Auzeau glasuri, şoapte şi gemete, precum şi un suspin foşnitor şi nesfârşit; pământul se cutremura. Li se păru că rămaseră aşa, în spaimă, multă vreme. Dar până la urmă bezna şi rumoarea trecură şi dispărură printre braţele muntelui.
Departe, la miazăzi de Cetatea Cornului, oamenii auziră în miez de noapte un zgomot mare, ca o vijelie în vale, şi pământul se cutremură; iar ei se înfricoşară şi nici unul nu se încumetă să pornească într-acolo. Dar dimineaţa ieşiră şi rămaseră cu gura căscată, pentru că leşurile de orci dispăruseră, la fel şi arborii. Departe, în Valea Văgăunii, iarba era strivită şi înnegrită, de parcă şi-ar fi păscut cirezile pe-acolo păstori uriaşi. Însă la o milă de Stăvilar fusese săpat un puţ imens în pământ, iar deasupra era o grămadă de bolovani, mare cât un deal. Oamenii îşi închipuiră că acolo fuseseră îngropaţi orcii ucişi de ei. Dar dacă printre ei se aflau şi cei care fugiseră în pădure, nimeni nu putea spune, căci nici un om nu pusese piciorul pe dealul acela. Mai târziu îl numiră Gruiul Morţii, căci nu creştea fir de iarbă pe-acolo. Însă arborii ciudaţi nu mai fură văzuţi în Viroaga Văgăunii niciodată; plecaseră noaptea spre vâlcelele întunecate ale Fangornului. Astfel le-o plătiseră orcilor.
Regele şi însoţitorii lui nu mai dormiră în noaptea aceea; nu mai văzură şi nu mai auziră nimic ciudat, afară totuşi de faptul că râul de alături prinse brusc glas. Apa venea vijelioasă printre pietre. Şi când trecu primul val, Isenul începu să curgă şi să susure în albia lui, ca totdeauna.
În zori, se pregătiră să plece. Lumina apăru cenuşie şi palidă şi nu văzură soarele răsărind. Văzduhul era greu de-atâta ceaţă şi-n jurul lor plutea o duhoare. Mergeau acum agale pe drumul cel mare. Era lat, tare şi bine îngrijit. Abia desluşit prin beznă, zăriră lanţul lung de munţi înălţându-se în stânga. Trecuseră în Nan Curunir, Valea Vrăjitorului. Era o vale adăpostită, care se deschidea numai spre miazăzi. Fusese cândva verde şi frumoasă, scăldată de undele Isenului adânc şi vijelios încă înainte să ajungă în câmpie; căci era sporit de multe izvoare şi pârâiaşe din colinele spălate de ploi, aşa că pământul dimprejur era plăcut şi rodnic.
Acum se schimbase. La poalele zidurilor din Isengard se întindeau pogoane întregi trudite de sclavii lui Saruman. Dar cea mai mare parte a văii devenise un desiş de buruieni şi de mărăcini. Rugii de mure se târau la pământ sau se căţărau pe tufişuri şi pe maluri, iar în încâlceala lor se adăposteau animalele mici. Nu creşteau arbori acolo, dar printre ierburile bătrâne se vedeau încă buturugi arse şi tăiate de secure ale unor dumbrăvi străvechi. Era un ţinut trist, unde, în afară de clipocitul apei repezi pe pietre, nu se mai auzea nimic. Din văgăuni se înălţau, colcăitori, nori mohorâţi de fum şi abur. Călăreţii nu scoteau nici o vorbă. Mulţi aveau inima îndoită, întrebându-se dacă nu cumva călătoria lor se va sfârşi prost. După ce străbătură câteva leghe, drumul se schimbă într-o stradă pietruită cu lespezi mari, pătrate, măiestrit aşezate; nu creştea nici un fir de iarbă printre ele. De-o parte şi de alta, prin şanţurile adânci, clipocea apa. Brusc, în faţa lor se înălţă, abia desluşit, un stâlp negru. Iar deasupra lui era o lespede mare, sculptată şi vopsită sub forma unei Mâini Albe, lungi. Degetul ei indica miazănoaptea. Ştiau acum că porţile Isengardului nu erau departe şi li se strânse inima; dar nu fură în stare să străpungă întunericul cu privirea.
Acest tărâm străvechi, căruia oamenii îi ziceau Isengard, se întindea de veacuri aici, la poalele lanţului muntos, în Valea Vrăjitorului. În parte, era format chiar din peretele munţilor, dar în vechime oamenii din Apusime trudiseră şi ei la înălţarea lui; iar Saruman sălăşluia de mult acolo şi nu stătuse nici el cu mâinile în sân.
Aşa arăta în zilele de glorie ale lui Saruman, considerat de mulţi căpetenia Vrăjitorilor: un zid de piatră circular, uriaş, ca un şirag de steiuri, care pornea dintr-un povârniş al muntelui şi se întorcea tot acolo. Nu exista decât o singură intrare, o boltă săpată în partea de miazăzi. Acolo fusese tăiat în stânca întunecată un tunel lung, închis la ambele capete de porţi mari de fier. Fuseseră atât de măiestrit făurite şi aşezate în balamalele lor uriaşe, sprijinite de stâlpi de oţel care pătrundeau în inima stâncii, încât atunci când nu erau ferecate, puteai să le deschizi doar împingându-le uşor, fără să facă nici cel mai mic zgomot. Dacă pătrundeai prin tunelul imens şi ajungeai până la urmă să ieşi din el, vedeai o câmpie, un rotocol mare, cam ca o strachină uriaşă, puţin adâncă, având pereţii goi pe dinăuntru şi măsurând cam o milă lăţime. Cândva fusese înverzit şi plin de drumuri largi şi de livezi cu pomi încărcaţi de fructe, străbătut de pâraie care se revărsau dinspre munte, într-un lac. Dar în zilele din urmă ale lui Saruman, nu mai creştea nimic verde pe-acolo. Drumurile erau acoperite cu lespezi mohorâte şi dure; iar de-a lungul lor, în loc de arbori, se vedeau şiruri lungi de stâlpi, unii din marmură, alţii din alamă şi din fier, uniţi de lanţuri grele.
Erau multe case, cămăruţe, săli şi coridoare săpate ca nişte tunele în ziduri, aşa încât spre interior se zăreau nenumărate ferestre şi uşi întunecate. Mii de lucrători, slujitori, sclavi şi războinici puteau să locuiască acolo şi magaziile de arme erau mari din cale-afară. Lupii erau adăpostiţi şi hrăniţi dedesubt, în vizuini adânci. Câmpia era şi ea toată găurită şi tainică. Adânc în pământ fuseseră înfipţi stâlpi deasupra cărora se înălţau movile domoale şi domuri de piatră, aşa încât Ia lumina lunii Rotocolul din Isengard părea un cimitir cu morţi neliniştiţi, pentru că pământul se cutremura. Pe lângă stâlpi coborau povârnişuri şi scări în spirală până la nişte peşteri din adâncuri; acolo îşi avea Saruman comorile, magaziile, armurile, fierăriile şi cuptoarele. Roţile de fier se învârteau nesfârşit şi baroasele bubuiau. Din gurile de aerisire ieşeau noaptea puhoaie de abur luminate de jos în roşu, albastru sau verde-otrăvit.
Toate drumurile străjuite de lanţuri duceau către centru, unde se înălţa o minunăţie de turn. Fusese ridicat de constructorii din vechime care dăltuiseră Rotocolul din Isengard; şi totuşi, nu părea făcut de mână omenească, ci mai degrabă răsărit din mădularele pământului pe vremea frământărilor scoarţei. Era o culme, o insulă de piatră neagră şi strălucitoare: patru stavile puternice din rocă cioplită fuseseră unite într-un corp, dar către culme se desfăceau în nişte coarne mari, cu foişoare ascuţite, ca vârful de lance, şi marginile tăioase, ca lama de cuţit. Între ele era un loc îngust, acoperit cu piatră lustruită, plină de semne ciudate, cam Ia cinci sute de picioare deasupra câmpiei. Aceasta era cetatea lui Saruman, Orthanc, al cărui nume avea (cu bună ştiinţă) două înţelesuri; pentru că în limba elfilor orthanc înseamnă Muntele Colţului, iar în limba veche din Obşte, Minte Şireată.