Puternic şi minunat era Isengardul şi, cândva, fusese frumos; trăiseră acolo seniori mari, străjerii de apus ai Gondorului, şi înţelepţi care priveau la stele. Dar Saruman îl preschimbase încet-încet, ca să-şi atingă ţelurile lui viclene, şi îi adusese, după gândul lui, îmbunătăţiri, nemulţumit fiindcă toate operele acelea de artă şi ticluirile iscusite din cauza cărora îşi părăsise vechea înţelepciune, crezând că-i aparţineau, nu veneau din Mordor; aşa că ceea ce făcuse el nu era decât o imitaţie mică, o potriveală copilărească sau linguşitoare a cetăţii uriaşe, a armurăriei, a închisorii şi a cuptoarelor marii puteri din Barad-dur, Turnul Întunecimii, fără rival, care nu aştepta, în măreţia şi siguranţa lui neasemuite, decât momentul când să-şi bată joc de această potriveală.
Astfel arăta cetatea lui Saruman, aşa cum îi mersese faima; căci oamenii din Rohan nu-şi aminteau să fi trecut vreodată dincolo de porţi, poate doar în afară de Limbă de Vierme, însă veneau acolo în taină şi nu povesteau nimănui ce văzuseră.
Gandalf o luă spre marele stâlp al Mâinii. Când trecură pe lângă ea, călăreţii văzură spre mirarea lor că nu era tocmai albă. Din loc în loc avea urme de sânge închegat şi, uitându-se mai bine, observară că unghiile erau roşii. Gandalf continua să bâjbâie prin ceaţă, urmat fără nici o tragere de inimă de oamenii săi. Ca şi cum s-ar fi revărsat brusc toate pâraiele, în gropile de la marginea drumului apărură băltoace mari, iar printre bolovani curgeau susurând şiroaie de apă.
Într-un târziu, Gandalf se opri şi le făcu semn; iar ei se apropiară şi văzură că îndărătul lui ceţurile se risipiseră şi apăruse o rază de soare. Trecuse de amiază. Ajunseseră la porţile Isengardului. Dar acestea zăceau distruse la pământ. Iar de jur împrejur erau numai pietre crăpate şi făcute ţăndări, împrăştiate la mare distanţă sau adunate grămadă, de-a valma. Arcada măreaţă mai exista, dar dădea acum într-o genune: tunelul rămăsese descoperit şi pustiu, iar de-o parte şi de alta, în pereţii ca stânca, apăruseră crăpături; turnurile fuseseră făcute pulbere. Chiar dacă Marea cea Mare s-ar fi năpustit cuprinsă de furie asupra colinelor, tot n-ar fi reuşit să producă asemenea prăpăd.
Ocolul era plin de apă din care ieşeau aburi; un cazan în fierbere, unde pluteau îngrămădite bârne şi prăjini rupte, butoaie, cufere şi maşinării stricate. Din apă ieşeau cioturile stâlpilor rupţi şi răsuciţi, dar drumurile nu se mai vedeau. Stânca se desluşea ca o insulă parcă foarte depărtată, pe jumătate învăluită în nori. Turnul din Orthanc se înălţa însă la fel de întunecat, neatins de vijelie. La poalele lui vălureau ape albicioase.
Regele şi toţi oamenii lui rămaseră tăcuţi pe cai, minunându-se că puterea lui Saruman fusese biruită; dar nici nu le trecea prin minte ce se petrecuse. Îşi întoarseră privirile spre boltă şi spre porţile prăbuşite. Văzură alături de ei o grămadă mare de pietre; brusc îşi dădură seama că acolo se odihneau două umbre mici, înveşmântate în cenuşiu, greu de desluşit printre pietre. Lângă ei zăceau tot felul de sticle, de străchini şi tăvi, de parcă tocmai mâncaseră bine şi-acum se odihneau după atâta trudă. Unul părea adormit; celălalt stătea cu picioarele încrucişate şi mâinile sub ceafa, sprijinit de o stâncă prăbuşită, scoţând din gură cerculeţe şi rotocoale de fum albăstrui.
O clipă Theoden şi Eomer, împreună cu toţi ceilalţi, rămaseră uluiţi, cu privirile aţintite asupra lor. În mijlocul prăpădului din Isengard, imaginea aceasta li se păru cea mai ciudată dintre toate. Dar, înainte ca regele să poată scoate o vorbă, făptura care respira fum îi văzu cum stăteau tăcuţi acolo, unde lumina se lupta cu întunericul. Sări în picioare. Părea un bărbat tânăr, sau ceva asemănător, deşi avea cam jumătate din înălţimea unui om. Părul îi era negru, cârlionţat, şi avea capul descoperit. Dar era înveşmântat în haine de luptă, având aceeaşi croială ca ale tovarăşilor lui Gandalf, când porniseră în călătorie spre Edoras. Făcu o plecăciune adâncă, cu mâna la piept. Apoi, ca şi cum nu i-ar fi observat pe vrăjitor şi pe prietenii lui, se întoarse spre Eomer şi spre rege.
― Bun venit, domnilor, în Isengard, rosti el. Noi suntem străjerii porţii. Numele meu e Meriadoc, fiul lui Saradoc; iar tovarăşul meu care, vai! e doborât de osteneală (aici, îi trase celuilalt un şut), se numeşte Peregrin, fiul lui Paladin, din casa lui Took. Departe, la miazănoapte, e căminul nostru. Domnia Sa, Saruman, e înăuntru; dar, pentru moment, are o întâlnire tainică cu unul, Limbă de Vierme, că altfel nu s-ar putea să nu fie aici, să întâmpine asemenea oaspeţi de vază.
― Nici nu mă-ndoiesc, râse Gandalf. Şi Saruman ţi-a poruncit să-i străjuieşti porţile prăbuşite şi să ai grijă când sosesc oaspeţii, măcar aşa, printre picături, când te-i putea lipsi de farfurie şi de sticlă, nu-i aşa?
― Nu, preabunule domn, asta i-a scăpat din vedere, îi răspunse Merry serios. A fost foarte ocupat. Noi am primit poruncă de la Arborebărbos, care se îngrijeşte acum de treburile din Isengard. El mi-a poruncit să-l întâmpin pe Seniorul din Rohan cu vorbe alese. Iar eu mi-am dat toată silinţa.
― Şi tovarăşii tăi, Legolas şi cu mine? strigă Gimli, nemaiputându-se stăpâni. Pişicherilor, picioare-blege, trântori netoţi! Ne-aţi pus bine pe drumuri! Două sute de leghe prin mlaştini şi păduri, prin foc şi sabie, numai ca să vă scăpăm! Şi dăm aici de voi chefuind şi lenevind. Şi fumând! De unde naiba aţi mai apărut, ca buruienile, ticăloşilor! Cleşti şi ciocane! Sunt copleşit de mânie şi, totodată, de bucurie, încât mare minune de n-oi plesni!
― Mi-ai luat vorba din gură, Gimli, râse Legolas. Deşi eu m-aş întreba mai degrabă cum de-au apărut aici ca vinul, nu ca buruienile.
― În călătoria asta a ta multe ţi-au fost date, dar minte, nu, zise Pippin, deschizând un ochi. Ne găseşti aici, pe câmpul de izbândă, în mijlocul jafului, şi te-ntrebi cum de ne îngăduim una ca asta, când o merităm cu vârf şi îndesat. ― Meritaţi? întrebă Gimli. Nu-mi vine să cred!
Călăreţii se puseră pe râs.
― Nu-i nici o îndoială, este o-ntâlnire între prieteni, zise Theoden. Aşadar, aceştia sunt cei pierduţi din oastea voastră, nu-i aşa, Gandalf? Multe minuni se mai întâmplă în zilele noastre. Câte n-am văzut, de când am plecat de-acasă! Şi-acum, iată, am în faţa ochilor mei altă seminţie din poveşti! Nu-s, oare, aceştia piticuţi, cărora unii dintre noi le zic holbytlani?
― Hobbiţi, dacă nu te superi, Domnia Ta, zise Pippin.
― Hobbiţi? întrebă Theoden. Vi s-a schimbat ciudat de mult limba, dar merge şi-aşa. Hobbiţi! Departe-i de adevăr tot ce mi s-a spus până acum.
Merry făcu o plecăciune, iar Pippin se ridică în picioare, apoi se plecă şi el mai tare.
― Eşti plin de mărinimie, Domnia Ta. Sau, cel puţin, aşa nădăjduiesc c-ar fi vorbele Măriei Tale, zise el. Şi iată, încă o minune! Am străbătut nenumărate ţinuturi de când am plecat de-acasă şi n-am mai întâlnit încă oameni care să ştie ceva despre hobbiţi.