― Neamul meu se trage de la miazănoapte, din vremuri străvechi, zise Theoden. Dar n-am să te înşeclass="underline" nu ştim nici o poveste despre hobbiţi. Tot ce se vorbeşte printre noi e că, departe, peste nenumărate râuri şi coline, trăieşte seminţia piticuţilor care locuiesc în vizuinele din dunele de nisip. Dar nu ştim vreo legendă despre isprăvile lor, căci se spune că nu fac mare lucru şi se feresc de privirile oamenilor, putând să se facă nevăzuţi cât ai zice peşte; şi că-şi schimbă vocea în triluri de păsărele. Dar se pare că se pot spune multe alte lucruri despre ei.
― Aşa e, Domnia Ta, zise Merry.
― Un lucru, rosti Theoden, n-am auzit despre ei, că scot fum din gură.
― Nu-i de mirare, îi răspunse Merry, căci e o artă cu care ne îndeletnicim doar de câteva generaţii. Primul care-a semănat cu adevărat buruiana pipei în grădinile lui a fost Tobold, Suflătorul din Corn din Valea Lungă, Meleagul de Miazăzi, prin anul 1070, după socoteala noastră. Ce vârstă avea Toby când a dat de planta asta…
― Nici nu ştii ce primejdie te paşte, Theoden, îl întrerupse Gandalf. Aceşti hobbiţi sunt în stare să stea la marginea ruinelor şi să sporovăiască despre plăcerile mesei sau fleacurile făptuite de părinţii şi bunicii şi străbunicii lor şi verii lor depărtaţi până la a noua spiţă, dacă le dai nas. Or să vină şi zile în care să stai s-asculţi istoria fumatului. Unde e Arborebărbos, Merry?
― A plecat spre miazănoapte, cred. S-a dus să ia o gură de apă limpede. Majoritatea enţilor sunt cu el la treabă, acolo.
Şi Merry făcu un semn cu mâna spre lacul din care ieşeau aburi. Iar cum priveau într-acolo, auziră un huruit şi-o răpăială depărtată, de parcă s-ar fi iscat o rostogolire de pe munte şi-un vuiet de corn triumfător.
― Şi Orthanc a rămas fără străjeri? întrebă Gandalf.
― Păi, e apă destulă, zise Merry. Dar Bîrnăzor îl păzeşte împreună cu încă vreo câţiva. Nu toţi parii şi stâlpii ăia din câmpie sunt puşi de Saruman. Bîrnăzor stă, cred, lângă stâncă, la picioarele scării.
― Da, zise Legolas, e un ent înalt acolo. Dar îşi ţine braţele pe lângă trup şi stă neclintit ca un arbore de grădină.
― E trecut de amiază, zise Gandalf, iar noi n-am mâncat din zori. Totuşi, aş dori să-l văd pe Arborebărbos cât s-o putea de repede. Nu mi-a lăsat vorbă? Ori bucatele şi sticluţa v-au şters-o din minte?
― A lăsat vorbă, zise Merry, şi ajungeam şi la asta, dar am fost împiedicat de multe altele. Mi s-a poruncit să spun că, dacă Gandalf şi Seniorul Obştii vor merge călare spre zidul de miazănoapte, au să-l găsească acolo pe Arborebărbos, care-i va primi cu bucurie. Aş mai adăuga că vor afla acolo şi bucate minunate descoperite şi alese de umilii voştri servitori.
Apoi făcu o plecăciune. Gandalf râse.
― Asta-i şi mai bine, zise el. Atunci, Theoden, vrei să pornim împreună, să-l găsim pe Arborebărbos? Trebuie să ocolim puţin, dar nu-i departe. Când o să-l vezi pe Arborebărbos, multe o să mai afli. Căci Arborebărbos e Fangorn, cel mai bătrân dintre enţi şi căpetenia lor. Iar când vei sta de vorbă cu el, vei auzi graiul cel mai vechi al tuturor vieţuitoarelor.
― Am să vin cu tine, zise Theoden. Rămas-bun, hobbiţii mei. Fie să ne-ntâlnim iar, în lăcaşul meu. Acolo vă veţi aşeza alături de mine, ca să-mi povestiţi tot ce vă pofteşte inima: faptele strămoşilor voştri nobili, de care vă mai amintiţi; şi vom vorbi şi despre Tobold cel Bătrân şi despre ştiinţa lui despre buruieni. Rămas-bun!
Hobbiţii făcură câte o plecăciune adâncă.
― Aşadar, acesta e regele Rohanului! zise Pippin cu un glas scăzut. Ce bătrân minunat! Tare cuviincios!
IX
Lesturi si resturi
Gandalf plecă împreună cu alaiul regal spre răsărit, ca să ocolească zidurile dărâmate ale Isengardului. Dar Aragorn, Gimli şi Legolas rămaseră pe loc. Îi lăsară pe Arod şi pe Hasufel să caute iarbă de păscut, iar ei se aşezară alături de hobbiţi.
― Măi, să fie! Vânătoarea a luat sfârşit şi, până la urmă, ne-am întâlnit din nou, acolo unde nici unul dintre noi n-ar fi crezut c-o s-ajungă, zise Aragorn.
― Iar acum că mărimile s-au dus să vorbească lucruri înalte, zise Legolas, vânătorii vor putea, pesemne, să afle răspuns la propriile lor mici cimilituri. V-am luat urma până-n pădure, dar mai sunt multe despre care aş dori să ştiu adevărul.
― O groază de lucruri dorim şi noi s-aflăm despre voi, zise Merry. Ne-a spus Arborebărbos, bătrânul ent, câte ceva, dar nici pe departe cât vrem să ştim.
― Toate la vremea lor, zise Legolas. Noi am fost vânătorii, aşa că s-ar cuveni ca voi să vă spuneţi primii povestea.
― Sau ultimii, zise Gimli. O să meargă mai bine după masă. Mă doare capul; şi-i trecut de miezul zilei. Voi, trântorilor, vă puteţi spăla păcatul, dacă o să ne găsiţi şi nouă un pic din prada de care vorbeaţi. Mâncarea şi băutura ar mai plăti câte ceva din ceea ce-mi datoraţi.
― Atunci, aşa să fie, zise Pippin. Vrei să-ţi aducem aici sau într-un locşor unde să te simţi mai bine, cum ar fi în ceea ce-a mai rămas din cabana de strajă a lui Saruman, acolo, sub boltă? Noi am fost nevoiţi să mâncăm aici, afară, ca să mai aruncăm din când în când câte-o privire spre drum.
― N-aş putea zice că v-aţi omorât cu firea, spuse Gimli. Eu însă n-am să intru în casă orcească; şi nici n-am să m-ating de carnea sau de lăturile lor.
― Nici nu ţi-am cere una ca asta, zise Merry. Ni s-a aplecat şi nouă de ei, pentru tot restul vieţii. Dar în Isengard au mai fost şi alţii. Saruman a avut destulă minte ca să nu se bizuiască pe orcii lui. Îşi pusese la poartă oameni de strajă ― socot că unii dintre cei mai credincioşi slujitori. În orice caz, se bucurau de multe şi primeau provizii bune.
― Şi buruiana-pipei? întrebă Gimli.
― Nu, nu cred, râse Merry. Dar asta-i altă poveste care poa’ s-aştepte până după masă.
― Atunci hai să mâncăm, zise gnomul.
Hobbiţii îi conduseră pe sub boltă, până la o uşă larg deschisă din stânga, spre nişte scări. Dădeau direct într-o încăpere mare, la capătul căreia erau alte uşi mai mici. Într-o parte se aflau o plită şi-un horn. Încăperea era tăiată în stâncă şi pesemne că fusese întunecoasă, căci toate ferestrele dădeau în tunel. Dar acum intra lumina şi prin acoperişul stricat. În vatră ardeau câteva lemne.
― Am făcut un pic de foc, zise Pippin. Ne-a mai îmbărbătat în ceţurile astea. N-am prea găsit aşchii prin jur, iar vreascurile erau toate ude. Dar hornul trage bine, se pare că ajunge foarte sus, pe stâncă şi, din fericire, nu s-a înfundat. Focul e bine venit. Am să vă fac nişte pâine prăjită, pentru că, mă tem, e cam veche, de vreo trei-patru zile.
Aragorn şi tovarăşii săi se aşezară la capătul unei mese lungi, iar hobbiţii se făcură nevăzuţi printr-una dintre uşile interioare.
― E o cămară acolo; din fericire, la adăpost de năvala apei, zise Pippin, când se întoarseră încărcaţi de vase, străchini, cupe, cuţite şi tot felul de mâncăruri.
― Şi nu-i cazul să strâmbi din nas în legătură cu locul de unde vin, jupâne Gimli, adăugă Merry. Asta nu-i hrană orcească, ci omenească, după cum zice Arborebărbos. Ce doreşti: vin sau bere? E un butoiaş acolo, în cămară, bunicel tare. Iar asta-i carne sărată de porc, clasa-ntâi. Sau să vă tai şi să vă frig câteva feliuţe de slănină? Rău îmi pare că nu vă pot pune pe masă şi niscaiva verdeţuri; dar ştiţi, în ultimele zile nu prea s-au mai făcut provizii. La sfârşit nu am decât miere şi unt să vă puneţi pe pâine. Vă place?
― Ba bine că nu, zise Gimli. S-a mai tăiat ceva de pe răboj. Curând se puseră toţi trei pe-nfulecat; iar hobbiţii nu se sfiiră să mănânce şi ei a doua oară.