― Sunteţi plini de bună-cuviinţă în dimineaţa aceasta, râse Legolas. Dar, cred eu, chiar dacă n-am fi venit, voi tot v-aţi fi pus iar pe chefuit.
― Tot ce se poate, zise Pippin. De ce nu? Am cam păţit-o cu orcii şi nici n-am prea avut ce mânca în ultima vreme. De mult nu ne-am mai ospătat după pofta inimii.
― Văd că nu v-au vătămat prea tare, zise Aragorn. Arătaţi înfloritori.
― Aşa e, rosti Gimli, măsurându-i din cap până-n picioare pe deasupra cupei. V-a crescut şi vi s-a-ndesit părul de două ori mai mult, de când ne-am despărţit; şi pot să jur că v-aţi mai înălţat niţel, dacă la vârsta voastră se mai poate una ca asta! Văd că Arborebărbos nu v-a ţinut nemâncaţi.
― Nu, zise Merry. Dar enţii nu mănâncă, ci beau. Iar băutura n-ajunge să te hrănească. Or fi licorile lui Arborebărbos săţioase, dar mai simţi nevoia şi de ceva mâncare. Măcar aşa, nişte lembas, ca să mai avem şi altceva în burtă.
― Aţi băut din apele enţilor, nu-i aşa? zise Legolas. Atunci s-ar putea să nu-l înşele privirile pe Gimli. Stranii cântări s-au mai cântat despre licorile Fangornului!
― Multe poveşti ciudate s-au depănat despre ţinutul acela, zise Aragorn. N-am fost niciodată pe-acolo. Hai, spuneţi-mi mai multe despre el şi despre enţi.
― Enţii, zise Pippin, enţii sunt… cum să-ţi spun, sunt în primul rând altfel. Dar ochii le sunt tare ciudaţi, adăugă el, căutându-şi cu greu cuvintele, după care tăcu. Cum să-ţi spun? continuă el după o clipă. Aţi văzut deja câţiva de la depărtare ― în orice caz, ei v-au văzut pe voi şi ne-au zis că sunteţi pe drum ― şi cred c-o să mai vedeţi încă mulţi înainte să plecaţi de-aici. Trebuie să aveţi singuri un gând despre cum arată…
― Ei, asta-i acum! făcu Gimli. Începem povestea de la jumătate. Aş prefera o ordine firească a lucrurilor, începând cu ziua aceea ciudată când frăţia noastră s-a risipit.
― O să-ţi spunem, dacă avem timp, zise Merry. Dar mai întâi, dacă aţi terminat de mâncat, umpleţi-vă pipele şi aprindeţi-le. După care ne vom preface, măcar pentru o clipă, că suntem cu toţii iar la Bree sau în Vâlceaua Despicată.
Scoase la iveală o punguţă de piele plină de tutun.
― Avem aici o grămadă, spuse el, şi puteţi să vă luaţi cât vreţi când vom pleca. În dimineaţa aceasta ne-am ocupat, eu şi Pippin, cu scăparea mărfurilor de la scufundare. Plutesc tot felul de lucruri pe apă. Pippin a găsit două butoiaşe luate de val din cine ştie ce pivniţă sau magazie. Când le-am deschis, am văzut că erau pline cu buruiana asta a pipei, bună cum nici nu visam şi destul de bine păstrată.
Gimli luă puţin tutun, îl frecă în palmă, apoi îl trase în nări.
― E plăcut la pipăit şi miroase frumos, zise el.
― E bun, spuse Merry. Dragă Gimli, asta-i Frunză din Valea Lungă! Pe butoiaşe se vedeau cum nu se poate mai limpede însemnele lui Hornblower. Cum au ajuns aici, nu-mi dau seama. Socot că pentru folosul personal al lui Saruman. N-am ştiut că a trecut fruntariile atât de departe. Dar am dat de el la ţanc, nu-i aşa?
― Aşa ar fi, zise Gimli, dacă aş avea şi-o pipă. Căci, vai, pe-a mea am pierdut-o în Moria sau poate mai-nainte. Printre prăzile voastre nu-i nici o lulea?
― Nu, mă tem că nu, spuse Merry. N-am dat de-aşa ceva nici măcar în camera străjerilor. Se pare că Saruman păstra comoara asta numai pentru el. Şi nu cred c-ar avea vreun rost să batem la uşile Orthancului să cerem o pipă. Va trebui să folosim aceeaşi lulea, aşa cum fac prietenii buni când trag în piept tutun.
― Ia stai o clipă, făcu Pippin, vârându-şi mâna în sân, de unde scoase o punguţă moale, legată cu sârmă. Am păstrat vreo două odoare la piept, care-s pentru mine la fel de preţioase ca Inelele. Uite unul dintre ele: vechea mea lulea. Şi iată încă una nouă-nouţă. Am purtat-o atâta amar de drum, nici eu nu ştiu de ce. Nu m-am aşteptat deloc să dau peste buruiana-pipei în călătoria mea, după ce mi s-a isprăvit provizia. Dar iată că a apărut la ţanc.
Îi întinse apoi lui Gimli o pipă cu muştiucul mic, dar largă şi turtită la gură.
― Se cheamă că suntem chit, nu? adăugă el.
― Chit? strigă Gimli. Preanobile hobbit, m-ai îndatorat cum nu se poate mai mult!
― Ei, eu ies la aer, să văd cum stăm cu cerul şi cu vântul, zise Legolas.
― O să venim şi noi cu tine, spuse Aragorn.
Ieşiră şi se aşezară pe o grămadă de bolovani din faţa porţii. Acum văzură valea până hăt-departe. Ceţurile se ridicau şi erau împrăştiate de vânt.
― Acum hai să ne tragem sufletul aici un pic, zise Aragorn. O să stăm de vorbă la marginea ruinelor, cum zice Gandalf, câtă vreme el îşi vede de treaba lui în altă parte. M-a cuprins o slăbiciune, aşa, cum n-am mai simţit de multă vreme.
Se înfăşură în mantia cenuşie, acoperindu-şi zalele, şi îşi întinse picioarele lungi. Apoi se lăsă pe spate şi scoase un firicel de fum pe gură.
― Ia te uită, făcu Pippin. Pas Mare, Pribeagul, s-a întors.
― Nici n-a plecat vreodată, zise Aragorn. Sunt Pas Mare, dar şi Dunadan; şi aparţin atât Gondorului, cât şi Ţinutului de Miazănoapte.
Fumară o vreme tăcuţi, scăldaţi în razele soarelui, care se revărsau pieziş în vale de dincolo de norii alburii de la apus. Legolas zăcea neclintit cu privirile la soare, fără să clipească, îngânând un cântec pentru sine. Când termină, se ridică în capul oaselor.
― Acum, haideţi! zise el. Trece timpul şi ceţurile au început să se risipească, asta dacă voi, ciudaţilor, n-o să vă înfăşuraţi cu totul în fum. Şi ce-i cu povestea aia?
― Păi, povestea mea începe când m-am trezit pe întuneric, legat fedeleş, într-o tabără orcească, zise Pippin. Staţi un pic, ce zi e azi?
― Cinci martie, după calendarul din Comitat, zise Aragorn. Pippin făcu nişte socoteli pe degete.
― Nu-s decât nouă zile, zise el. Parc-a trecut un an de când am fost luaţi ostatici. Deşi clipa aceea mi s-a părut ca un coşmar, cele trei zile care-au urmat au fost de-a dreptul îngrozitoare. Merry o să mă oprească, dacă-mi scapă ceva însemnat. N-am să intru în detalii de genul bici, mizerie, duhoare şi tot felul de lucruri de-astea. Nu suport nici să-mi amintesc.
Se puse pe povestit despre ultima bătălie a lui Boromir şi despre marşul orcilor de la Emyn Muil, până în pădure. Ceilalţi dădeau din cap de fiecare dată când li se adevereau bănuielile.
― Iată câteva dintre odoarele pe care le-aţi făcut pierdute, zise Aragorn. Cred c-o să fiţi fericiţi să le luaţi înapoi.
Îşi desfăcu cingătoarea pe sub mantie şi scoase două cuţite crestate.
― Ia te uită, făcu Merry. Nu nădăjduiam să le mai văd vreodată. Am crestat cu ale mele ceva orci; dar mi le-a luat Ugluk. Ce se mai bucura! La început, mi s-a părut că avea de gând să mă înjunghie, dar le-a azvârlit, de parcă l-ar fi fript la degete.
― Şi uite şi paftaua ta, Pippin, zise Aragorn. Am păstrat-o cu sfinţenie, căci e un lucru foarte preţios.
― Ştiu, spuse Pippin. Mi s-a rupt inima s-o las acolo, dar n-am avut încotro.
― Aşa e, îi răspunse Aragorn. Numai cel cu mâinile legate nu-şi azvârle odoarele în vreme de restrişte. Ai făcut foarte bine.
― Felul în care ţi-ai tăiat legăturile de la mâini a fost iară o treb’şoară pe cinste, zise Gimli. Aţi avut noroc, dar aţi şi tras foloase de pe urma lui cu vârf şi-ndesat, cum se spune.
― Şi ne-aţi pus pe gânduri, nu glumă, zise Legolas. Eu unul am crezut că v-au crescut aripi.
― Din păcate, nu ne-au crescut, spuse Pippin. Dar voi n-aveaţi cum să ştiţi de Grishnakh.
Se cutremură şi nu mai zise nimic, lăsându-l pe Merry să povestească despre clipele acelea îngrozitoare, despre mâinile ca nişte labe, răsuflarea fierbinte şi încleştarea înfricoşătoare a braţelor păroase ale lui Grishnakh.