― Tot ce-mi spuneţi despre orcii din Barad-dur, Lugburz, cum îi zic ei ― mă nelinişteşte, zise Aragorn. Seniorul Întunecimii ştia şi-aşa prea multe; la fel şi slujitorii lui. Iar Grishnakh, e limpede, a trimis câteva mesaje peste râu, după cearta dintre ei. Ochiul Roşu o să se îndrepte către Isengard. Dar, în orice caz, Saruman a căzut singur în groapa pe care-a săpat-o pentru alţii.
― Da, cine-o câştiga n-o să aibă cine ştie ce viitor, zise Merry. A început să-i meargă prost din clipa în care au pus orcii piciorul în Rohan.
― Noi l-am zărit pe ticălosul ăsta bătrân, zise Gimli. Cel puţin aşa ne-a lăsat Gandalf să înţelegem. S-a întâmplat la marginea pădurii.
― Când? întrebă Pippin.
― Acum cinci nopţi, zise Aragorn.
― Ia să vedem, spuse Merry, ce făceam acum cinci nopţi: aici ajungem la o parte a povestirii despre care nu ştiţi nimic. L-am întâlnit pe Arborebărbos în dimineaţa de după bătălie şi-am înnoptat în Sala Izvoarelor, una dintre casele lui enţeşti. A doua zi ne-am dus la Divanul Ent, o adunare de-a lor, adică unul dintre cele mai ciudate lucruri pe care le-am văzut în viaţa mea. A durat două zile, iar noi ne-am petrecut nopţile cu un ent pe nume Bîrnăzor. Apoi, târziu, în după-amiaza celei de-a treia zile a divanului lor, enţii au izbucnit. Era uluitor. Pădurea era cuprinsă de încordare, de parcă fierbea în ea o vijelie îngrozitoare. Şi care se dezlănţuise brusc. Să-i fi auzit cum cântau, în timp ce mărşăluiau.
― Dacă-i auzea Saruman, şi-ar fi luat picioarele la spinare şi-ar fi acum la sute de leghe de-aici, zise Pippin.
Ba mai mult. Mare parte din cântul lor nu avea cuvinte şi era ca un vuiet de corn şi de tobe. Te prindea pe dată. Dar am crezut că nu era decât un marş şi-atât; până am ajuns aici. Abia atunci mi-am dat seama de însemnătatea lui.
Am trecut ultima creastă în Nan Curunir după căderea nopţii, continuă Merry. Atunci am avut pentru prima oară simţământul că Pădurea însăşi venea pe urmele noastre. Mi se părea că trăiesc un vis enţesc, dar şi Pippin a observat acelaşi lucru. Eram amândoi înspăimântaţi. Dar nu ne-am putut dumiri ce se întâmplă, decât mai târziu. Era vorba de huorni, sau cel puţin aşa-i numeau enţii în „limba scurtă”. Arborebărbos nu vrea să vorbească prea mult despre ei, însă cred că sunt enţi care s-au schimbat aproape cu totul în arbori, fie şi numai ca înfăţişare. Stau în pădure sau la poalele ei împrăştiaţi, fără să facă vreun zgomot, veghind fără încetare asupra copacilor; cred însă că în inima văilor întunecoase sunt sute şi mii. Au o mare putere şi se pare că se pot învălui în umbră: e foarte greu să-i vezi când se mişcă. Dar o fac. Se pot mişca foarte repede, dacă se supără. Stai liniştit şi te uiţi la cele din jur sau asculţi vâjâitul vântului şi te trezeşti în mijlocul unei păduri, cu arborii mişunând în jurul tău. Încă au glasuri şi pot vorbi cu enţii ― de aceea li se spune huorni, zice Arborebărbos, ― însă au devenit ciudaţi şi sălbatici. Sunt primejdioşi. Mi-ar îngheţa sângele în vine dacă m-aş întâlni cu ei, fără să fie enţii prin preajmă, ca să-i supravegheze.
Pe la începutul nopţii ne-am târât într-o râpă de la capătul de sus al Văii Vrăjitorului, împreună cu enţii urmaţi de huornii foşnitori.
Nu-i vedeam, fireşte, dar văzduhul era plin de trosnete. Noaptea era înnorată şi întunecată. De îndată ce au părăsit colinele, au început să se mişte foarte repede şi făceau un zgomot ca fâşâitul vântului. Luna nu se ivise dintre nori şi nu mult după miezul nopţii în partea de miazănoapte a Isengardului apăruse o pădure înaltă. Nici urmă de vrăjmaşi, şi nimeni nu dădea vreun semn. Singurul lucru demn de luat în seamă era o lumină la o fereastră de sus, din turn.
Arborebărbos cu încă vreo câţiva enţi şi-au continuat ocolişul către porţile mari. Pippin şi cu mine eram pe umerii lui Arborebărbos şi îl simţeam tremurând de încordare. Dar chiar şi când sunt stârniţi, enţii ştiu să fie atenţi şi răbdători. S-au oprit şi au rămas neclintiţi ca stâncile, răsuflând şi ascultând.
Apoi, dintr-o dată, s-a produs un zgomot. Goarnele răsunau şi ecoul se izbea de zidurile Isengardului. Am crezut că ne-au descoperit şi că urma să înceapă bătălia. Dar nici vorbă! Toţi oamenii lui Saruman plecau mărşăluind. Nu ştiu mare lucru despre războiul ăsta, nici despre Călăreţii din Rohan, dar Saruman, se pare, voia să-l termine pe rege şi pe toţi oamenii săi, dându-le o ultimă lovitură. A golit Isengardul. I-am văzut pe vrăjmaşi plecând ― şiruri nesfârşite de orci şi trupe întregi încălecând pe lupi uriaşi. Mai erau şi batalioane de oameni. Mulţi purtau torţe şi le-am văzut chipurile în lumina flăcărilor. Cei mai mulţi erau oameni obişnuiţi, destul de înalţi, cu părul negru, încruntaţi, dar fără să-mi pară o întruchipare a răului. Însă mai erau unii urâţi foc: de înălţimea unui om, dar cu chip livid, o spurcăciune cu ochi saşii, răutăcioşi. Cum să vă spun, mi-a venit în minte imediat omul ăla din Bree, venit de la Miazăzi; numai că acela nu semăna atât de mult cu orcii.
― Şi mie mi-au amintit de el, zise Aragorn. Am avut de-a face în Văgăuna lui Helm cu aceşti pe-jumătate-orci. Acum e clar că omul de la Miazăzi era o iscoadă de-a lui Saruman; însă nu ştiu dacă lucra numai pentru Saruman sau şi pentru Călăreţii Negri. Cu făpturile astea ale răului e tare greu să-ţi dai seama când sunt cinstite şi când se trădează unele pe altele.
― Ei, şi dacă-i socotim pe toţi, trebuie să fi fost vreo zece mii, până la urmă, zise Merry. Le-a trebuit o oră să iasă pe poartă.
O parte au luat-o pe drumul larg, către Vaduri, alţii s-au întors şi-au pornit spre soare-răsare. Cam la o milă depărtare, unde râul curge printr-un canal foarte adânc, fusese durat un pod. Dacă v-aţi ridica, l-aţi vedea. Cântau cu toţii cu glasuri aspre şi râdeau, făcând o larmă cumplită. M-am gândit atunci că pricina Rohanului e tare întunecată. Dar Arborebărbos nu s-a clintit. A zis: „Cu Isengardul am treabă la noapte, cu bolovani şi pietre!” Dar, deşi nu vedeam ce se întâmplă pe întuneric, cred că huornii începuseră să se mişte spre miazăzi, imediat după ce porţile fuseseră iar închise. Cred că aveau ce aveau cu orcii. Până în zori, erau în vale; sau, în orice caz, se aşternuse acolo o umbră prin care nu se zărea nimic.
Îndată ce Saruman şi-a îndepărtat toată oştirea, a venit rândul nostru. Arborebărbos ne-a lăsat jos, s-a îndreptat spre poartă şi a început să bată şi să-l strige pe Saruman. Nu i-a răspuns nimeni, dar de pe ziduri s-au pornit săgeţile şi bolovanii. Dar asemenea arme sunt fără rost când e vorba de enţi. Nu le plac, desigur, şi îi scot din sărite, ca nişte muşcături de purice. Dar poţi să tragi cu săgeţi în ei ca-ntr-o perniţă cu ace, fără să le pricinuieşti cine ştie ce rău. Întâi, că nu pot fi otrăviţi. Al doilea, au pielea mai groasă ca scoarţa de copac. E nevoie de o lovitură zdravănă de topor, ca să-i răneşti cu adevărat. Nu le plac topoarele. Dar e nevoie de mulţi tăietori de lemne ca să ataci un ent, căci unul singur nu mai are cum să lovească şi-a doua oară. Făpturile acestea zdrobesc fierul dintr-un pumn, ca pe o bucată de plută.
După ce l-au străpuns câteva săgeţi, Arborebărbos a început să se înfierbânte, să devină „pripit”, după cum ar zice el. A mârâit măreţ, hum-hum, şi-ndată s-au apropiat cu paşi mari vreo zece enţi. Un ent furios e ceva înspăimântător. Îşi încleştează degetele de la mâini şi de la picioare de stâncă şi-o fărâmă, ca pe o coajă de pâine. Parcă te uitai la mişcarea unor rădăcini uriaşe vreme de o sută de ani adunată într-o clipă. Se apucaseră cu toţii să împingă, să tragă, să sfâşie, să scuture şi să lovească; în cinci minute de trosnete şi bubuituri, porţile acestea uriaşe zăceau ţăndări la pământ. Iar vreo câţiva începuseră deja să roadă zidurile, ca iepurii într-o carieră de nisip. Nu-mi dau seama ce-o fi crezut Saruman că se întâmplă, dar, în orice caz, nu ştia cum să se descurce în faţa unui asemenea atac. Bineînţeles, s-ar putea ca puterile lui vrăjitoreşti să mai fi scăzut în ultimul timp; oricum, cred că nu-l prea trăgea inima, n-a avut destul curaj aşa, singur, încolţit aici, fără o mulţime de sclavi, unelte şi alte chestii de-astea, mă-nţelegi. E cu totul altfel decât Gandalf. Mă-ntreb cum de i-o fi mers faima atât, când cred că singurul lui merit, în sensul ăsta, e că a rămas în Isengard.