― Nu, zise Aragorn. Cândva a fost pe măsura faimei sale. Ştia foarte multe, avea o gândire bună, iar mâinile sale făceau minuni; şi avea putere asupra celorlalţi. Pe înţelepţi izbutea să-i convingă, iar pe cei săraci cu duhul îi îmblânzea cât ai zice peşte. Sunt sigur că mai are şi-acum puterea asta. Nu sunt mulţi pe Pământul de Mijloc care să scape în cazul în care ar fi lăsaţi singuri să stea de vorbă cu el, chiar dacă a suferit o înfrângere. Poate unul ca Gandalf, Elrond sau Galadriel, acum, că şi-a dat pe faţă răutatea; dar de alţii, mă-ndoiesc.
― Enţii nu mai pot fi îmbrobodiţi, zise Pippin. Se pare că i-a tras în piept o dată, dar acum, s-a zis. Oricum, el nu i-a înţeles şi a făcut marea greşeală să nu-i bage în seamă. N-a avut nici un plan cu ei şi nici n-a mai avut timp să-şi facă vreunul, când s-au pus pe treabă. Cum a-nceput atacul, puţinii şobolani rămaşi în Isengard au ţâşnit care-ncotro prin găurile făcute de enţi. Pe oameni i-au lăsat să plece, după ce i-au luat la întrebări. Aşa au şters-o vreo douăzeci-treizeci. Dar nu cred c-a scăpat nici un orc, mare sau mic. Şi asta datorită huornilor; Isengardul era înconjurat de o adevărată pădure când a-nceput atacul. Şi nici cei care-au luat-o pe vale n-au avut altă soartă.
Când enţii au reuşit să facă praf mare parte din zidurile de miazăzi, iar ceea ce rămăsese din oamenii lui îşi luaseră tălpăşiţa, Saruman a fugit şi el cuprins de grijă. Se pare că era la poartă când am sosit noi; cred că ieşise să vadă plecarea oştirii lui minunate. Când enţii au dat buzna în cetate, a şters-o iute. La-nceput, nu l-au văzut. Dar noaptea s-a luminat de stele, îndeajuns pentru enţi să vadă, şi Bîrnăzor a scos un chiot: „Ucigaşul de arbori, ucigaşul de arbori!” Bîrnăzor e o făptură delicată, dar îl urăşte mai abitir ca alţii pe Saruman, pentru că ai lui au suferit crunt de pe urma securilor orceşti. Aşa că a sărit pe cărarea dinspre poarta interioară. Iar el, dacă-i stârnit, aleargă mai iute ca vântul. A văzut o siluetă abia desluşită fugind printre umbrele lăsate de coloane, care aproape că ajunsese la poalele scărilor de la intrarea în turn. Dar până acolo era un fleac pentru Bîrnăzor. Acesta era atât de îndârjit, încât a fost la doi paşi de el când Saruman s-a strecurat pe uşă. După ce-a ajuns teafăr în Orthanc, n-a mai trecut mult şi Saruman şi-a pus pe roate maşinăria lui nepreţuită. În timpul acesta, intraseră mulţi enţi în Isengard: unii îl urmaseră pe Bîrnăzor, alţii dăduseră buzna dinspre miazănoapte şi răsărit; umblau de colo-colo şi distrugeau tot ce-ntâlneau în cale. Deodată au ţâşnit flăcări şi fum infect; toate gurile de aerisire au început să bolborosească şi să scuipe foc. Mulţi enţi au fost pârliţi şi s-au umplut de băşici. Unul dintre ei, Os de Fag, parcă aşa îl chema, un ent înalt şi arătos, a fost împresurat într-o izbucnire de foc şi-a ars ca o torţă. Cumplit tablou! Asta i-a scos pe toţi din minţi. Crezusem înainte că erau stârniţi. Da’ de unde! Abia atunci mi-am dat seama ce înseamnă asta cu adevărat. Era ceva de necrezut. Se porniseră să huruie, să bubuie şi să tropăie până ce şi pietrele au început să crape şi să se prăbuşească numai la auzul lor. Merry şi cu mine ne-am aruncat la pământ şi ne-am acoperit urechile cu mantiile. Enţii dădeau ocol Orthancului cu paşi mari, vuind ca vijelia, distrugând stâlpii, provocând rostogoliri de bolovani, azvârlind lespezile uriaşe prin aer, ca pe nişte frunze. Turnul se afla în mijlocul unui ciclon. Am văzut stâlpi de fier şi blocuri de zid ţâşnind la sute de picioare în sus, izbindu-se de ferestrele Orthancului. Dar Arborebărbos nu şi-a pierdut capul. Din fericire, nu suferise nici o arsură. Nu voia ca ai lui să se vatăme în furia care-i apucase şi nici ca Saruman să-i scape prin vreo spărtură, în hărmălaia iscată. Mulţi dintre enţi se izbeau de stânca Orthancului; dar n-au putut-o nărui, pentru că era foarte netedă şi tare. Probabil că avea în ea ceva fermecat încă înainte de venirea lui Saruman aici. Oricum, n-au reuşit nici măcar s-o zgârie sau s-o crape; n-au făcut decât să se vatăme şi să se rănească. Atunci, Arborebărbos a intrat în cerc şi-a început să strige. Glasul Iui puternic răsuna peste toată larma aceea. Deodată, s-a lăsat o linişte mormântală. Atunci, de sus, de la o fereastră din turn, am auzit cu toţii un hohot ascuţit de râs. La asta enţii au făcut un lucru tare ciudat. Dacă până atunci dăduseră pe dinafară, acum au devenit neîndurători, reci ca gheaţa şi foarte liniştiţi. Au plecat din câmpie şi s-au strâns în jurul lui Arborebărbos, unde-au rămas neclintiţi. A început să le vorbească pe limba lor; cred că le dezvăluia un plan pe care îl clocise de mult în ţeasta lui bătrână. Apoi s-au făcut pur şi simplu nevăzuţi, fără zgomot, în lumina cenuşie. între timp, se arătau zorile.
Cred că şi-au pus străjeri de veghe în turn, dar erau atât de bine ascunşi de umbre şi nu făceau nici o mişcare, încât nu-i vedeam. Ceilalţi au luat-o către miazănoapte. în ziua aceea şi-au făcut de lucru şi nu i-am văzut deloc. Am fost singuri aproape tot timpul. Era o zi mohorâtă. Am umblat un pic de colo-colo, deşi ne-am ţinut departe de ferestrele Orthancului, cât am putut de mult; ni se părea că ne ameninţă. Mare parte din timp am căutat ceva de mâncare. Apoi am stat şi-am vorbit, întrebându-ne ce se întâmpla la miazăzi, în Rohan, şi ce s-o fi ales de restul frăţiei noastre. Din când în când, auzeam în depărtare huruitul pietrelor în cădere şi ecou de zgomote înfundate printre coline.
După-amiază am pornit-o în jurul cercului şi ne-am dus să vedem ce se petrecea. La capătul văii era o pădure umbroasă de huorni. La fel şi dincolo de zidul de la miazănoapte. Nu îndrăzneam să intrăm. Dar înăuntru se auzea zgomot de lucru intens. Enţii şi huornii săpau puţuri şi şanţuri adânci şi făceau heleştee şi baraje în care adunau toate apele Isenului şi toate izvoarele şi pâraiele pe care le găsiseră. I-am lăsat să-şi continue treaba.
Când s-a-nserat, Arborebărbos s-a întors la poartă. Îngâna şi bubuia aşa, pentru sine, şi părea încântat. S-a oprit şi şi-a întins braţele lungi şi picioarele, apoi a tras aer adânc în piept. L-am întrebat dacă e obosit.
„Obosit? a zis el. Obosit? Nu, în nici un caz. Dar am înţepenit. Simt nevoia de-o duşcă bună din Scăldătoarea Enţilor. Am muncit din răsputeri; astăzi am spart mai multă piatră şi-am scormonit pământul cum n-am mai făcut-o de ani de zile. Dar suntem aproape gata. Când s-o lăsa noaptea, nu zăboviţi pe lângă poarta asta şi nici în vechiul tunel! S-ar putea să se reverse apa pe acolo şi, la început, va veni vijelioasă, până când o să spele toată scârboşenia lui Saruman. După aceea Isenul va putea să curgă iar limpede şi curat.
A început apoi să mai dărâme câte-o bucată din zid, aşa, ca să se simtă bine.