Tocmai ne întrebam unde era mai bine să ne întindem să închidem un ochi, când s-a întâmplat cel mai ciudat lucru dintre toate. Dinspre drum ne-a ajuns la ureche zgomot iute de copite. Merry şi cu mine am amuţit, iar Arborebărbos s-a ascuns în umbrele de sub boltă. Deodată s-a arătat un cal mare care se apropia cu tropot, ca o străfulgerare argintie. Era deja întuneric, dar i-am văzut bine chipul călăreţului: părea că străluceşte, iar veşmintele îi erau cu totul şi cu totul albe. N-am făcut decât să mă ridic în capul oaselor şi să mă holbez la el cu gura încleştată. Am încercat să strig, însă n-am fost în stare. Dar, oricum, n-a fost nevoie, căci s-a oprit alături şi şi-a coborât privirile spre noi. „Gandalf!” am zis într-un târziu, dar glasul meu era doar o şoaptă. Credeţi cumva că mi-a zis „Salut, Pippin! Ce surpriză plăcută!”? Nu, nicidecum! Mi-a zis: „Scoală-te de-acolo, bă, prostovanul lui Took! Pe legea mea, unde e Arborebărbos printre ruinele astea? Am nevoie de el. Şi asta foarte repede!”
Arborebărbos i-a auzit glasul şi a ieşit la iveală din umbră, cât ai zice peşte. Întâlnirea lor a fost ciudată. M-a mirat că nici unul dintre ei nu părea deloc uluit! Era clar că Gandalf se aştepta să-l găsească pe Arborebărbos aici, iar Arborebărbos pesemne de-aia se tot foise pe la poartă, ca să-l întâlnească. Îi povestisem bătrânului ent totul despre Moria. Dar mi-am amintit atunci că ne-a privit cam ciudat. Socot că se întâlnise cu Gandalf sau avea veşti de la el, dar nu voia să ne spună aşa, pe fugă. „Nu te pripi” este vorba lui; dar nimeni, nici măcar elfii nu vorbesc prea multe despre mişcările lui Gandalf, câtă vreme nu e el de faţă. „Hmm! Gandalf! a zis Arborebărbos. Mă bucur c-ai venit. Lemnul şi apa, buşteanul şi piatra, pe toate le pot stăpâni; dar aici avem de-a face cu un vrăjitor.” „Arborebărbos, rosti Gandalf. Am nevoie de ajutorul tău. Ai făcut multe, dar îţi cer şi mai multe. Am de stăpânit vreo zece mii de orci.” Apoi cei doi s-au depărtat şi-au ţinut sfat într-un colţ. Trebuie să i se fi părut tare pripită întâlnirea aceasta lui Arborebărbos, căci Gandalf era foarte grăbit şi l-am auzit tunând rău de tot, până să se depărteze. Nu erau decât la câteva minute distanţă de noi. Apoi Gandalf s-a întors. Părea uşurat, aproape vesel. Abia atunci ne-a spus că se bucura că ne vede. „Dar unde-ai fost, Gandalf? am strigat eu. I-ai văzut pe ceilalţi?” „Unde-am fost, unde n-am fost, acum m-am întors, mi-a răspuns în felul lui personal. Da, m-am întâlnit cu unii dintre ei. Să lăsăm, însă, pentru moment, veştile. E o noapte primejdioasă şi trebuie s-o iau la galop. Dar s-ar putea ca zorile să fie mai strălucitoare; şi dacă va fi aşa, ne vom întâlni din nou. Aveţi grijă de voi şi nu vă apropiaţi de Orthanc! Rămas-bun!” Arborebărbos a căzut pe gânduri după plecarea lui Gandalf. Aflase, de bună seamă, o mulţime de lucruri într-un timp scurt şi acum le rumega. S-a uitat la noi şi a zis: „Hmm, văd că nu sunteţi chiar aşa pripiţi cum îmi închipuiam. Mi-aţi spus mai puţine decât aţi fi putut şi nu mai mult decât se cuvenea. Hmm, am cam aflat câte ceva. Ei, dar acum Arborebărbos trebuie să se pună iar pe treabă.”
Înainte să plece, am reuşit să-i smulgem câteva veşti, care însă nu ne-au plăcut deloc. Deocamdată însă ne-am gândit mai mult la voi trei, decât la Frodo şi la Sam sau la bietul Boromir. Pentru că am înţeles că se purta o bătălie sau, în orice caz, urma să se poarte, iar voi eraţi amestecaţi şi teama era că n-o să mai ieşiţi nevătămaţi din ea. „Huornii vor fi de mare ajutor”, a zis Arborebărbos. Apoi a plecat şi nu l-am mai văzut până în dimineaţa aceasta.
― Era noaptea târziu, continuă Pippin. Ne întinseserăm pe o grămadă de bolovani şi nu vedeam nimic. Ceaţa sau umbrele acoperiseră totul înjur, ca o pătură uriaşă. Aerul părea greu, pâclos; şi răsuna de trosnete şi de murmure. Cred că treceau alte sute de huorni ca să dea o mână de ajutor în bătălie. Mai târziu s-a iscat un bubuit puternic de tunet departe la miazăzi şi fulgerele au brăzdat Rohanul. Din când în când, vedeam culmile munţilor la mile depărtare, cum ţâşneau brusc în alb-negru şi apoi dispăreau. Şi îndărătul nostru se auzeau zgomote ca de tunet printre coline, însă altfel decât celelalte. Valea răsuna, din când în când, de ecouri.
Trebuie să fi fost cam pe la miezul nopţii, când enţii au dărâmat stavilele şi au descătuşat apele printr-o spărtură din zidul de miazănoapte peste Isengard. Negura huornilor dispăruse şi bubuitul de tunet se depărtase. Luna scăpata îndărătul munţilor de la apus. Isengardul începea să fie năpădit de pârâiaşe negre, şerpuitoare, şi de bălţi. Scânteiau în bătaia ultimelor raze de lună revărsate peste câmpie. Din când în când, apele se scurgeau prin gurile de aerisire sau prin alte găuri şi izbucneau nori de aburi şuierând. Fumul se ridica valuri-valuri. Se auzeau bubuituri şi izbucneau flăcări. Spre cer se înălţa o spirală uriaşă de aburi înconjurând Orthancul, până începu să semene cu un pisc înnorat, clocotitor pe dinăuntru şi luminat de razele lunii de deasupra. Şi apa nu se mai termina, până când, la urmă, Isengardul arăta ca o cratiţă uriaşă, fierbând şi bolborosind.
― Am văzut un nor de fum şi de abur dinspre miazăzi noaptea trecută, când am ajuns la gurile de la Nan Curunir, spuse Aragorn. Ne-am temut ca nu cumva Saruman să clocească cine ştie ce altă vrăjitorie ticăloasă împotriva noastră.
― Nu el, zise Pippin. Pesemne că-n vremea aceea se îneca în fum şi îi pierise râsul cu totul. Spre dimineaţa zilei de ieri, apa se scursese prin toate găurile şi se iscase o ceaţă groasă. Noi ne-am adăpostit în încăperea asta a străjerilor. Şi eram tare înfricoşaţi. Lacul începuse să se reverse prin vechiul tunel, iar apa se înălţa pe trepte. Am crezut că aveam să fim prinşi, ca orcii într-o vizuină; dar am găsit o scară în spirală îndărătul cămării, care ducea în vârful arcadei. A fost un chin să ieşim, căci culoarul crăpase şi era astupat de pietre prăbuşite, până aproape de capăt. Acolo, sus, am stat deasupra întinderilor de apă şi-am privit la scufundarea Isengardului. Enţii nu conteneau să reverse tot mai multă apă, până când toate focurile s-au potolit şi fiecare văgăună a fost inundată. Ceţurile se adunaseră şi se ridicau, ca umbrela uriaşă a unui nor.
Trebuie să fi fost la o înălţime de peste o milă. Seara a apărut un curcubeu pe deasupra colinelor de răsărit; şi-atunci, apusul s-a acoperit de o burniţă densă pe povârnişurile munţilor. Se aşternuse o tăcere deplină. în depărtare, urlau câţiva lupi a jale. Enţii s-au oprit târziu, noaptea, şi au repus Isenul pe făgaşul lui. Aşa s-a terminat totul.
― De-atunci apa a început iar să scadă. Trebuie să fie scurgeri pe undeva, prin pivniţele de dedesubt. Cel puţin aşa cred. Dacă Saruman îşi arunca privirile afară de la vreo fereastră de-a lui, totul trebuia să i se pară o harababură înspăimântătoare. Ne-am simţit tare singuri. În toată ruina asta nu era nici măcar un ent la vedere, cu care să stăm de vorbă. Ne-am petrecut noaptea sus, deasupra boltei. Era frig, umezeală şi n-am închis un ochi. Aveam simţământul că se putea întâmpla oricând orice. Saruman mai e şi-acum în turnul său. Noaptea era străbătută de un zgomot, ca vântul care trecea pe vale. Cred că enţii şi huornii care fuseseră plecaţi se întorseseră; dar unde fuseseră până atunci nu ştiu. Am coborât în dimineaţa ceţoasă şi umedă şi-am privit iar în jur, dar n-am văzut pe nimeni. Cam atâta am avut de povestit. Acum se pare că-i linişte şi pace, după toată zarva aia. Şi parcă mai multă speranţă, o dată ce s-a întors Gandalf. Aş putea chiar să dorm.
O vreme rămăseseră cu toţii tăcuţi. Gimli îşi umplu iar pipa.
― Un singur lucru mă nedumereşte, zise el, aprinzându-şi-o cu iasca şi amnarul. Limbă de Vierme, l-ai spus lui Theoden că e cu Saruman. Cum a ajuns acolo?