― O, am uitat de el, zise Pippin. Abia în dimineaţa asta a venit. Tocmai făcusem focul şi mâncasem ceva, când Arborebărbos şi-a făcut iar apariţia. L-am auzit afară bolborosind şi strigându-ne. „Am trecut pe-aici să văd cum vă ospătaţi, flăcăi, a zis el, şi să vă aduc nişte veşti. Huornii s-au întors. Toate-s bune; oho-hooo! chiar că-s bune! a râs apoi, plesnindu-şi coapsele. Nu mai e nici un orc în Isengard, nici o secure! Şi înainte să treacă ziua asta, o s-avem oaspeţi de la miazăzi pe care-o să vă bucuraţi să-i vedeţi.” Nici n-apucase bine să ne spună asta, că am şi auzit tropot de copite pe drum. Ne-am repezit afară, dinaintea porţilor, iar eu m-am oprit şi m-am uitat atent, aşteptând în sinea mea să-i văd pe Pas Mare şi pe Gandalf apropiindu-se în fruntea unei oştiri. Dar din ceţuri a apărut un om pe-o mârţoagă bătrână şi vlăguită; bărbatul însuşi părea o făptură stranie şi pocită. Era singur. Era atât de tulburat, încât la început n-a părut să ne observe. Când ne-a văzut, a scos un strigăt şi a-ncercat să se întoarcă şi să fugă. Dar Arborebărbos a făcut trei paşi mari spre el şi-a-ntins braţul lung şi l-a luat din şa. Calul s-a ridicat speriat în două picioare, iar el s-a târât la pământ. A zis că e Grima, prietenul şi sfetnicul regelui, şi că a fost trimis de Theoden cu o vorbă însemnată pentru Saruman. „Nimeni n-ar cuteza să vină călare pe câmpia plină de orci, a zis el, aşa că m-a trimis pe mine. Şi-am trecut prin multe primejdii; sunt hămesit şi vlăguit. Am fugit spre nord, alături cu drumul, hăituit de lupi.”
Am văzut cum îl privea pieziş pe Arborebărbos şi-am zis în sinea mea „Mincinosule!” Arborebărbos s-a uitat la el lung şi molcom, după cum i-e felul, vreo câteva minute, până arătarea aia şuie a început să se foiască la pământ. Apoi a zis într-un târziu: „Ha! hmm! te-aşteptam, Limbă de Vierme.” La acest nume, arătarea a tresărit. „Gandalf a ajuns aici înaintea ta. Aşa că ştiu despre tine tot şi ştiu şi ce am de făcut. Pune-i pe toţi şobolanii în aceeaşi capcană, mi-a spus Gandalf. Şi-aşa voi face. Acum eu sunt stăpânul Isengardului şi Saruman e ferecat în turn. Iar tu poţi să te duci acolo, să-i transmiţi câte vorbe pofteşti!” „Lasă-mă, lasă-mă! a zis Limbă de Vierme. Ştiu drumul!” „Da, ştii drumul, nici nu mă îndoiesc, a spus Arborebărbos. Dar lucrurile s-au mai schimbat câte puţin pe-aici. la du-te să vezi!” L-a lăsat pe Limbă de Vierme să plece. Ticălosul a trecut şchiopătând pe sub bolţi până a ajuns în cerc şi-a văzut toate apele care se aşterneau între el şi Orthanc. Apoi s-a întors către noi. „Lăsaţi-mă să plec! a schelălăit el. Lăsaţi-mă să plec! Vorbele mele sunt acum fără rost!” „Aşa e, a zis Arborebărbos. Dar ai de ales: să rămâi cu mine până sosesc Gandalf şi stăpânul tău sau să treci apele. Ce-alegi?” La auzul numelui stăpânului său, omul s-a cutremurat şi şi-a pus un picior în apă; şi l-a scos însă iute. „Nu ştiu să înot”, a zis el. „Apa nu-i adâncă, i-a spus Arborebărbos. E murdară, dar n-o să păţeşti nimic, Limbă de Vierme. Hai, du-te odată!” Şi astfel, ticălosul a zbughit-o în apă. Îi ajungea aproape până la gât înainte să-mi dispară din priviri. Ultima oară l-am văzut agăţându-se de un butoi dogit sau de un buştean. Dar Arborebărbos s-a luat după el, ca să-i vegheze călătoria. „A intrat, până la urmă, a zis el după ce s-a întors. L-am văzut târându-se pe scări, ca un şobolan murdar. Mai e cineva în turn, căci o mână l-a tras înăuntru. Aşa c-a ajuns şi nădăjduiesc c-a fost întâmpinat aşa cum îşi doreşte. Acum trebuie să mă duc să mă spăl de noroi. Sunt la miazănoapte, dacă mă caută cineva. Aici nu găseşti strop de apă curată, bună de băut sau de scăldat pentru enţi. Aşa că o să vă las pe voi, flăcăi, să vegheaţi porţile şi să-i întâmpinaţi pe cei ce vor sosi. Băgaţi de seamă, va veni Seniorul Câmpiilor din Rohan! Trebuie să-l primiţi cum ştiţi mai bine. Oştenii lui au avut o înfruntare mare cu orcii. Voi cunoaşteţi, poate mai bine ca enţii, cuvintele potrivite unui asemenea domn. Pe vremea mea, erau mulţi seniori pe câmpiile verzi, dar nu le-am învăţat niciodată vorba şi numele. Sigur le va fi foame de hrană omenească; socot că ştiţi despre ce-i vorba. Aşa că, dacă puteţi, căutaţi ceva potrivit pentru un rege.” Aşa se termină povestea. Deşi aş vrea să ştiu şi eu cine-i acest Limbă de Vierme. Chiar a fost sfetnicul regelui?
― Da, a fost, zise Aragorn. Dar şi iscoada lui Saruman şi slujitor în Rohan. Şi-a meritat soarta. Cred că vederea ruinelor a ceea ce credea el că-i atât de puternic şi de măreţ l-a pedepsit cu vârf şi-ndesat. Mă tem însă că-l aşteaptă lucruri şi mai rele.
― Da, aşa e, căci nu cred că Arborebărbos l-a trimis în Orthanc din cumsecădenie, zise Merry. Părea destul de mulţumit şi răutăcios şi îşi râdea în barbă când a plecat să se scalde şi să bea apă. După aceea ne-am ocupat de căutat bunuri plutitoare pe apă şi de scotocit. Am găsit vreo două-trei cămări prin apropiere, deasupra nivelului apelor. Dar Arborebărbos şi-a trimis câţiva enţi care-au scos tot de-acolo. „Avem nevoie de hrană omenească pentru douăzeci şi cinci de persoane”, au zis ei. Asta înseamnă că cineva v-a numărat atent, înainte să sosiţi. Voi trei, e limpede, urma să mergeţi cu feţele înalte. Dar, vă spun eu, nu v-aţi fi ospătat mai bine. Am păstrat aceleaşi bunătăţi, vă dau cuvântul meu. Ba aici a fost mai bine, căci lor nu le-am trimis de băut. „Şi ceva băutură?” i-am întrebat eu pe enţi. „E destulă apă în Isen, mi-au răspuns. E bună şi pentru oameni, şi pentru enţi.” Dar nădăjduiesc că vor avea destul timp să pregătească licori de-ale lor din izvoarele de munte şi, când s-or întoarce, o să-i vedem lui Gandalf barba cârlionţată. După plecarea enţilor, ne-am simţit obosiţi şi înfometaţi. Dar nu ne-am plâns; truda noastră fusese pe deplin răsplătită. Pentru că, atunci când scotoceam printre rămăşiţe după mâncare omenească, Pippin a descoperit butoiaşele acelea ale lui Hornblower. „Buruiana-pipei e mai bună după mâncare”, a zis el. Aşa s-a întâmplat.
― Acum pricepem totul foarte bine, zise Gimli.
― În afară de un lucru zise Aragorn. Cum de-a ajuns buruiana asta din Meleagul de Miazăzi în Isengard? Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai ciudat mi se pare. N-am mai fost în Isengard până acum, dar am călătorit în ţinutul ăsta şi cunosc bine pământurile pustii din Rohan şi Comitat. De ani de zile, n-au mai trecut pe-aici, aşa, la vedere, nici oameni, nici mărfuri. Bănuiesc că Saruman a avut nişte înţelegeri tainice cu cineva din Comitat. S-ar putea să mai fie şi alţi Limbă de Vierme, pe la alte case. Era vreo dată pe butoiaşe?
― Da, zise Pippin. Scria „recoltă din 1417”; asta înseamnă de anul trecut… nu, de-acum doi ani, cum să nu. Un an bun.
― A, orice rău ne-ar fi ameninţat, acum s-a terminat. Cel puţin aşa trag nădejde, zise Aragorn. Oricum nu mai e atât de-aproape de noi. Şi totuşi, cred c-am să-i mai spun câte ceva lui Gandalf, chiar de-i va părea un fleac faţă de treburile lui însemnate.
― Mă-ntreb ce-o fi făcând acum, zise Merry. După-amiaza-i pe ducă. Hai să dăm o raită prin împrejurimi. Oricum, dacă pofteşti, acum poţi să intri în Isengard. Dar nu-i o privelişte prea plăcută.
X
Glasul lui Saruman
Trecură prin tunelul dărâmat şi se opriră pe o grămadă de bolovani, uitându-se la stânca întunecată a Orthancului, la numeroasele ferestre ― o ameninţare încă în mijlocul ruinelor. Apele se retrăseseră aproape cu totul. Mai rămăseseră, din loc în loc, băltoace mohorâte, înspumate şi pline de rămăşiţe; dar cea mai mare parte a ocolului uriaş era din nou pustiit ― mocirlă şi stânci prăbuşite, presărată cu gropi înnegrite, stâlpi gata să cadă de parcă ar fi fost beţi! La marginea acestei harababuri se înălţau mormane şi povârnişuri, semănând cu nişte acoperişuri de şindrilă azvârlite acolo de o vijelie cumplită; iar îndărătul lor se întindea panta înverzită a văii care ducea până în prăpastia dintre braţele întunecate ale munţilor. Acolo văzură nişte călăreţi croindu-şi drum dinspre miazănoapte. Se apropiaseră binişor de Orthanc.