― Sunt Gandalf, Theoden şi oamenii lui, zise Legolas. Hai să-i întâmpinăm!
― Să mergeţi cu grijă, le spuse Merry. Sunt o mulţime de lespezi nesigure, care s-ar putea da peste cap şi să vă arunce în vreun puţ, dacă nu sunteţi atenţi.
Porniră pe ceea ce rămăsese din drumul de la poartă, la Orthanc, păşind încet, pentru că lespezile erau crăpate şi pline de mâzgă. Călăreţii îi văzură apropiindu-se şi se opriră la poalele stâncii ca să-i aştepte. Gandalf Ie veni în întâmpinare.
― Ei bine, Arborebărbos şi cu mine am vorbit despre nişte lucruri interesante şi ne-am făcut planuri, zise el; şi ne-am tras şi noi puţin sufletul, după cum meritam. Acum trebuie să ne continuăm drumul. Nădăjduiesc că v-aţi odihnit şi v-aţi răcorit şi voi puţin.
― Da, zise Merry. Dar taclalele noastre au început şi s-au sfârşit în fum. Însă suntem tot atât de mult împotriva lui Saruman ca şi până acum.
― Serios? făcu Gandalf. Ei bine, eu nu. Nu mai am de împlinit decât o singură misie, înainte de plecare: trebuie să-i fac lui Saruman o vizită de rămas-bun. O treabă primejdioasă şi, probabil, fără noimă; dar trebuie s-o fac. Cine vrea poate să mă însoţească, dar cu mare grijă. Şi fără isprăvi necugetate. Nu-i vremea pentru aşa ceva.
― Eu voi veni, zise Gimli. Vreau să văd dacă seamănă cu tine.
― Şi după ce-o să-ţi dai seama, jupâne gnom? întrebă Gandalf. În ochii tăi, Saruman s-ar putea să-ţi pară ca mine, dacă asta se potriveşte cu planurile lui. Oare eşti destul de înţelept să-i descoperi toate mişmaşurile? Mă rog, om vedea. S-ar putea să se sfiiască să se dea-n spectacol faţă de mai multă lume. Dar le-am poruncit tuturor enţilor să nu se arate şi poate-l convingem să iasă.
― Şi care-i primejdia? întrebă Pippin. O să tragă în noi, o să ne împroaşte cu flăcări de la fereastră? Sau ne va vrăji de la depărtare?
― Se prea poate să fie ultima pe care ai pomenit-o, dacă te îndrepţi spre uşa lui cu inima uşoară, zise Gandalf. Dar nu se ştie ce-ar putea face sau ce-o încerca. Nu e înţelept să te apropii de-o fiară încolţită. Iar Saruman are puteri nebănuite. Feriţi-vă de glasul lui.
Ajunseră la poalele Orthancului. Era negru iar stânca lucea, ca şi cum ar fi fost udă. Feţele de piatră aveau muchii ascuţite, de parcă fuseseră cioplite de curând. Singurele semne ale furiei enţilor erau câteva ştirbituri şi fărâme, ca nişte fulgi, în jos. În partea de răsărit, în deschizătura dintre doi stâlpi, era o uşă mare, mult deasupra pământului, iar mai sus se afla o fereastră cu obloane care dădeau într-un balcon împrejmuit cu bare de fier. Către pragul uşii urca un şir de douăzeci şi una de trepte largi, tăiate prin cine ştie ce meşteşug, din aceeaşi piatră neagră. Era singura intrare în turn; dar zidul era plin de ferestre adânci, iar sus de tot păreau nişte ochişori care priveau spre peretele steiurilor. Regele şi Gandalf descălecară la picioarele scării.
― Am să urc, zise Gandalf. Am mai fost în Orthanc şi ştiu ce primejdie mă paşte.
― Voi urca şi eu, spuse regele. Sunt bătrân şi nu mă mai tem de vreo primejdie. Vreau să vorbesc cu vrăjmaşul care mi-a făcut atâta rău. Va veni şi Eomer cu mine, să aibă grijă să nu mă lase picioarele astea împovărate de ani.
― Cum pofteşti, zise Gandalf. Am să-l iau şi pe Aragorn. Ceilalţi să ne-aştepte jos. Or să vadă şi-or s-audă tot ce trebuie, de-aici.
― Ba nu, făcu Gimli. Legolas şi cu mine ne dorim să vedem totul de-aproape. Suntem amândoi singurii din seminţiile noastre. Vă vom urma şi noi.
― Atunci, haideţi! zise Gandalf şi se apucă să urce treptele cu Theoden alături.
Călăreţii din Rohan stăteau neliniştiţi pe cai de-o parte şi de alta a scării şi se uitau încruntaţi în sus, la turnul măreţ, temându-se pentru soarta Seniorului lor. Merry şi Pippin se aşezară pe treapta de jos, simţindu-se de prisos şi în primejdie.
― Fir-ar să fie! E-aproape un sfert de leghe de-aici până la poartă, murmură Pippin. Ce bine-ar fi să mă pot strecura neobservat până în încăperea străjerilor. La ce-am mai venit şi noi? Nu ne vrea nimeni.
Gandalf se opri dinaintea uşii Orthancului şi bătu cu toiagul. Răsună a gol.
― Saruman! Saruman! strigă el cu un glas puternic, poruncitor. Saruman, ieşi de-acolo!
O vreme, nu se auzi nici un răspuns. Într-un târziu, obloanele ferestrei de deasupra se dădură la o parte, dar nu se văzu nimeni în cadrul ei întunecat.
― Cine eşti? zise un glas. Şi ce pofteşti?
Theoden tresări.
― Cunosc glasul acesta, zise el. Blestemată fie ziua când l-am auzit întâi!
― Du-te şi adu-l pe Saruman, o dată ce-ai devenit valetul lui, Grima, Limbă de Vierme! se răsti Gandalf. Hai, mai repede!
Fereastra se închise la loc. Aşteptară. Deodată le vorbi alt glas. Era adânc şi melodios, ca o îngânare. Dacă îl ascultai fără să fii prea atent, nu prea puteai să-ţi dai seama ce spunea. Iar dacă totuşi îţi aminteai cuvintele, rămâneai uimit de sărăcia lor. Ceea ce-ţi rămânea era încântarea pe care o simţeai auzindu-l pur şi simplu. Tot ceea ce spunea ţi se părea înţelept şi se deştepta în tine dorinţa de a spune ca el, ca să fii şi tu la fel de înţelept. În comparaţie cu el, glasurile celorlalţi păreau aspre şi bolovănoase; iar dacă îndrăznea cineva să i se împotrivească, tu, care te aflai sub vrajă, te aprindeai de mânie. Unii rămâneau fermecaţi doar câtă vreme glasul acela le vorbea direct. În clipa când vorbea cu altcineva, zâmbeau ca oamenii care observau şiretlicul unui scamator, în vreme ce alţii cădeau în capcană. Pentru mulţi ajungea doar să audă melodia acelui glas, ca să fie prinşi în mreje. Iar pe cei care îi cucerea, vraja îi copleşea şi când se aflau departe de el; auzeau tot timpul glasul acela blând şoptind şi îndemnându-i. Nimeni însă nu rămânea nesimţitor; nimeni nu-i respingea ruga şi porunca fără un efort de voinţă şi de gând, câtă vreme Saruman te avea în puterile sale.
― Ei? făcu el plin de gingăşie. De ce îmi tulburaţi odihna? Nu mă lăsaţi în pace nici ziua, nici noaptea?
Vorbea pe tonul unei persoane cumsecade, lovite pe nedrept. Îşi ridicară toţi privirile uimite, căci nu-l auziseră venind. Văzură o umbră sprijinită de balustradă, uitându-se la ei de sus; era un moşneag învăluit într-o mantie largă de a cărei culoare nu-şi dădeau seama, pentru că se schimba la orice mişcare a lui sau a lor. Avea chipul prelung, fruntea înaltă, ochi adânci, întunecaţi, greu de pătruns, deşi acum aveau o expresie gravă, binevoitoare şi uşor îngrijorată. Părul şi barba îi erau albe, dar din loc în loc, în jurul gurii şi la tâmple, se mai vedeau şuviţe negre.
― Seamănă şi parcă nu, murmură Gimli.
― Oricum, veniţi, zise glasul blând. Pe cel puţin doi dintre voi vă ştiu după nume. Pe Gandalf îl cunosc prea bine, ca să-mi fac nădejdi c-ar veni la mine să-mi ceară sprijin sau povaţă. În ceea ce te priveşte, Theoden, Senior al Obştii din Rohan, despre tine vorbesc de la sine nobleţea şi statutul tău de urmaş al Casei lui Eorl. O, preamărite fiu al lui Thengel de trei ori vestit! De ce n-ai venit până acum, ca prieten însă? Mult mi-am dorit să te întâlnesc, preaputernice rege al ţinuturilor de apus, mai ales în anii aceştia din urmă, ca să te salvez de poveţele neghioabe şi rele care te-au îmbrobodit! Să fie, oare, prea târziu? În ciuda răului ce mi-a fost făcut, la care au pus umărul, vai! şi oamenii din Rohan, eu tot aş dori să te scap şi să te feresc de la prăbuşirea spre care te îndrepţi, dacă o vei lua pe drumul acesta. Să ştii că numai eu te mai pot ajuta acum.