Theoden deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar nu rosti nimic. Se uită în sus, la chipul lui Saruman, cu ochii lui întunecaţi şi solemni, apoi la Gandalf, alături; părea că şovăie. Gandalf nu schiţă nici un gest. Stătea stană de piatră, fără să scoată o vorbă, de parcă aştepta o chemare, încă nerostită. La început, călăreţii se foiră, murmurând în semn de încuviinţare la ceea ce spusese Saruman; apoi însă tăcură şi ei, ca loviţi de vrajă. Parcă Gandalf nu-i vorbise seniorului lor niciodată aşa meşteşugit. Toate vorbele lui cu Theoden li se păreau acum aspre şi mândre. Şi în inima lor se strecură o umbră ― teama primejdiei ca Obştea să se cufunde în întunericul spre care îi conducea acum Gandalf, pe când Saruman stătea lângă o uşă pe jumătate deschisă, aşa încât să ajungă la ei o rază de lumină. Se lăsase o linişte apăsătoare pe care o rupse Gimli, gnomul.
― Vorbele vrăjitorului ăstuia sunt spuse pe dos, mormăi el, încleştându-şi mâna pe coada securii. În limbajul din Orthanc „ajutor” înseamnă „ruină” şi „scăpare” înseamnă „moarte”. E foarte limpede. Noi însă n-am venit aici cu cerşeala.
― Pace, zise Saruman; o clipă glasul lui păru că-şi pierde suavitatea şi ochii îi sclipiră fugar. Încă nu m-am adresat ţie, Gimli, fiu al lui Gloin. Departe de-aici ţi-e casa şi prea puţin eşti amestecat în tulburările din ţinutul acesta. Dar, oricum, nu cu voia ta ai intrat în iţele războiului, aşa că nu te învinuiesc pentru rolul de viteaz pe care l-ai jucat, fără doar şi poate. Dar, te conjur, lasă-mă să-i vorbesc mai întâi regelui din Rohan, cândva vecinul şi prietenul meu. Ce-ai de zis, rege Theoden? Vrei să facem pace şi-ţi dau tot sprijinul, toată ştiinţa mea adunată de-a lungul anilor? Ce-ar fi mai bine, nu oare să ne sfătuim amândoi împotriva zilelor de restrişte şi să ne oblojim rănile cu toată inima, astfel încât să ajungem mai înfloritori ca niciodată?
Nici acum Theoden nu-i răspunse. Nimeni nu-şi dădea seama dacă lupta cu mânia sau cu îndoiala. Îi vorbi Eomer:
― Domnia Ta, ascultă-mă. Acum simţim primejdia de care am fost încunoştinţaţi. Oare-am sosit aici biruitori, numai ca să rămânem, până la urmă, cu gura căscată în faţa unui mincinos bătrân cu miere pe limba-i despicată? Aşa le-ar vorbi şi lupul încolţit ogarilor, dac-ar putea. Vezi să nu ne dea vreun ajutor. Tot ce doreşte e să scape de la ananghie. Oare vrei să te tocmeşti cu negustorul ăsta trădător şi ucigaş? Aminteşte-ţi de Theodred, care zace în Vaduri, şi de mormântul lui Hama din Văgăuna lui Helm!
― Dacă-i vorba de limbi otrăvite, cum crezi că-i a ta, şarpe? făcu Saruman, fără să-şi mai poată ascunde izbucnirile de mânie. Dar lasă, Eomer, fiul lui Eomund, continuă el, revenind la glasul mieros. Fiecare o să primească ce merită. Eşti viteaz şi meriţi toată cinstirea pentru asta. Ucide pe cei pe care stăpânul îi consideră vrăjmaşi şi fii mulţumit. Nu te vârî în politică, pentru că nu o s-o înţelegi. Dar, poate, de vei ajunge rege, o să-ţi dai seama că trebuie să-ţi alegi prietenii cu băgare de seamă. Prietenia lui Saruman şi puterea Orthancului nu pot fi uşor date la o parte, indiferent cât ar fi de mare păsul ― adevărat sau închipuit. Aţi câştigat o bătălie, nu şi războiul. Şi asta cu ajutoare pe care nu vă mai puteţi bizui. Mâine-poimâine, puteţi găsi Întunecimea Pădurii chiar la uşa voastră, căci ea rătăceşte fără rost şi nu-i iubeşte pe oameni. Dar, oare-i drept, Domnia Ta să fiu numit ucigaş doar pentru că vitejii au căzut în luptă? În război, nici nu-i nevoie s-o mai spun, mor oameni. Iar dacă mi se spune „ucigaş” din aceste pricini, atunci toată Casa lui Eorl e pătată de umbra crimei, pentru că fiii ei au purtat multe războaie şi i-au atacat pe toţi care i-au înfruntat. Totuşi cu unii dintre ei a făcut pace, căci aşa era înţelept. Iată ce-ţi spun, rege Theoden: ce-ar fi să facem pace? E în puterea noastră doar.
― Vom face pace, zise Theoden într-un târziu, rostind cuvintele cu greutate.
Mai mulţi călăreţi chiuiră de bucurie. Theoden ridică mâna.
― Da, vom face pace, rosti el cu un glas limpede. Vom avea pace când tu şi toate ticluirile tale veţi pieri, împreună cu lucrăturile stăpânului tău întunecat pe mâna căruia vrei să ne dai. Eşti un mincinos, Saruman, şi frângi multe inimi omeneşti. Îmi întinzi o mână, dar eu îmi dau seama şi dintr-un deget că-i laba din Mordor. Haină şi rece! Hai să zicem că războiul împotriva mea a fost drept ― ceea ce nu-i aşa, căci şi de-ai fi de zece ori mai înţelept, tot nu ai avea dreptul să mă conduci pe mine şi pe-ai mei spre propriu-ţi bine, aşa cum ai dorit ― chiar aşa să fie, ce ai de zis de rugurile tale din Apusime şi de copiii care zac ucişi acolo? L-au hăcuit pe Hama dinaintea porţilor Cetăţii Cornului după ce a fost omorât. Doar când vei atârna de o grindă de la fereastră ca să ajungi bătaia de joc a ciorilor tale, atunci voi face pace cu tine şi cu Orthancul. Iar în ceea ce priveşte Casa lui Eorl, eu sunt un fiu neînsemnat al marilor seniori, dar asta nu înseamnă c-am să-ţi ling mâna. Schimbă-ţi planurile! Dar mă tem că glasul tău şi-a pierdut farmecul!
Călăreţii îşi ridicară privirile spre Theoden, ca nişte oameni abia treziţi din somn. Aspră precum croncănitul unui corb bătrân le sună glasul stăpânului lor în urechi, după muzica lui Saruman. Însă acesta îşi pierdu o clipă cumpătul şi se lăsă copleşit de mânie. Se aplecă peste balustradă, ca şi cum ar fi avut de gând să-l lovească pe rege cu toiagul. Unora li se păru că văd un şarpe încolăcindu-se, gata să sară.
― Spânzurători şi ciori, hai ? şuieră el şi toţi se cutremurară la o asemenea schimbare. Ramolitule! Ce-i Casa lui Eorl altceva decât un grajd cu acoperişul de paie unde beau tâlharii în duhoare, iar odraslele lor se târăsc pe duşumea cu câinii? Prea multă vreme aţi scăpat voi de spânzurătoare! Dar laţul se strânge, la început mai încet, dar tare şi necruţător la sfârşit. Spânzuraţi, dacă asta poftiţi!
Acum glasul i se schimba, pe măsură ce devenea iar stăpân pe sine.
― Nu-mi dau seama de ce-am avut atâta răbdare să stau de vorbă cu tine. Căci nu-mi eşti de trebuinţă nici tu, Theoden, stăpân al cailor, nici şleahta ta de trepăduşi nevolnici. Cândva ţi-am oferit mult peste ce meriţi şi ce poţi. Ţi-am tot dat, ca toţi pe care-i înşeli să-şi dea seama limpede pe ce drum s-o ia. M-ai înfruntat cu mândrie. Aşa să fie! Întoarce-te la colibele tale!
Dar tu, Gandalf! Mă doare sufletul de ruşinea ta! Cum poţi suporta o asemenea tovărăşie? Căci tu eşti mândru, Gandalf, şi nu fără pricină: ai mintea nobilă şi ochi pătrunzători şi-atotvăzători. Nici măcar acum nu dai ascultare poveţei mele?
Gandalf se foi şi-şi ridică privirile.
― Ce-ai mai avea de adăugat faţă de ceea ce mi-ai spus la ultima noastră întâlnire? îl întrebă el. Sau poate ai câte ceva să nu-mi spui?
Saruman tăcu o clipă.
― Să nu-ţi spun? rămase el pe gânduri, ca şi cum asta l-ar fi descumpănit. Să nu-ţi spun? M-am avântat şi te-am povăţuit spre binele tău, dar nu mi-ai dat ascultare. Eşti mândru şi nu ţii seamă de sfaturi, pentru că eşti destul de înţelept şi le ştii. Dar, uneori cred c-o mai iei şi razna şi-mi înţelegi greşit gândurile bune. Mă tem că mi-am pierdut răbdarea, în dorinţa de-a te convinge. Şi-mi pare rău, te rog să mă crezi. Căci nu-ţi port pică nici măcar acum, cu toate că te întorci împotriva mea alături de răi şi neştiutori. Cum să-ţi port pică? Oare nu venim amândoi dintr-un ordin străvechi, cel mai de viţă de pe Pământul de Mijloc? Prietenia ne-ar fi amândurora de folos. Multe am mai face noi, ca să lecuim haosul din lume. Hai să dovedim înţelegere unul faţă de altul şi să-i scoatem din minte pe neisprăviţii ăştia! Să aştepte până vom lua noi hotărâri. Spre binele nostru sunt gata să uit trecutul şi să te primesc cu braţele deschise. Nu vrei să te sfătuieşti cu mine? Nu-mi vii în întâmpinare?