Atât de mare fu energia pe care Saruman o revărsă în această ultimă strădanie, încât nici unul dintre cei care îl auziră nu rămase nesimţitor. Numai că acum vraja era cu totul alta. Văzuseră dojana blândă a unui rege cu gând bun faţă de învăţăcelul rătăcit, dar mult iubit. Însă li se trântise uşa în nas şi ascultau afară vorbe care nu-i privea pe ei, nişte copii prost crescuţi sau nişte servitori tonţi, care trăgeau cu urechea la vorbele între cei mari, întrebându-se ce soartă îi aştepta. Cei doi aveau stofă, nu ca ei; erau venerabili, înţelepţi. Alianţa lor era de neocolit. Gandalf avea să urce în turn, ca să discute treburi însemnate, mai presus de înţelegerea lor, în iatacurile de sus ale Orthancului. Uşa avea să se închidă, iar ei aveau să rămână afară, daţi la o parte, lăsaţi să aştepte să li se dea de lucru sau să fie pedepsiţi. Până şi în mintea lui Theoden prinse cheag acest gând, ca o umbră de îndoială: „Ne va trăda; va pleca, iar noi vom fi pierduţi”.
Atunci Gandalf începu să râdă. Închipuirile se risipiră ca fumul. ― Saruman, Saruman! zise Gandalf, râzând în continuare. Saruman, ţi-ai greşit cariera. Trebuia să te faci bufonul regelui şi să-ţi câştigi pâinea, dar şi bicele pe spinare, maimuţărindu-i pe sfetnicii săi. Vai de mine! Se opri o clipă, înecat de râs. Să dovedim înţelegere unul pentru altul? Mi-e teamă că n-ai cum să mă înţelegi. Dar eu, Saruman, te înţeleg acum prea bine. Ţin minte mai bine decât îţi închipui tu toate faptele tale. Când te-am vizitat ultima oară, erai temnicerul Mordorului, unde urma să fiu trimis. Nu, nu! Ştii cum e, oaspetele care-a scăpat fugind pe acoperiş chibzuieşte bine până să se hotărască să mai intre pe uşă. Nu, nu cred c-o să urc la tine. Dar ascultă, Saruman. Îţi spun pentru ultima oară! Nu vrei să cobori? Isengardul s-a dovedit mai slab decât nădăjduiai şi-ţi închipuiai. Aşa s-ar putea întâmpla şi cu alte lucruri în care te încrezi. N-ar fi mai bine s-o laşi baltă, o vreme? Să te apuci de altceva? Gândeşte-te bine, Saruman. Ce-ar fi să cobori?
Pe chipul lui Saruman trecu o umbră; apoi se făcu livid ca un mort. Înainte să-şi ascundă simţămintele, ochii lor îi străpunseră masca şi văzură o făptură chinuită de îndoială, căreia îi era lehamite să rămână acolo şi frică să-şi părăsească adăpostul. Şovăi o clipă. Toţi îşi ţinură răsuflarea. Apoi vorbi cu un glas ascuţit şi rece. Mândria şi ura puneau stăpânire pe el.
― Să cobor? făcu el în bătaie de joc. Oare poate un om neînarmat să coboare şi să stea de vorbă cu tâlharii de la uşă? Te-aud foarte bine şi de aici. Nu sunt un prost şi nu mă încred în tine, Gandalf. Ei nu stau la vedere, pe scările mele, dar ştiu unde mişună netrebnicii ăia sălbatici ai pădurilor şi ştiu că-s la porunca ta.
― Trădătorii sunt întotdeauna neîncrezători, îi răspunse Gandalf obosit. Dar nu trebuie să te temi pentru pielea ta. Nu vreau să te ucid, nici să-ţi fac vreun rău, aşa cum îţi închipui; să fim bine înţeleşi. Şi-mi stă în puteri să te apăr. Îţi dau o ultimă şansă. Eşti liber să pleci din Orthanc… dacă pofteşti.
― Ce vorbe meşteşugite, mârâi Saruman. Tipic pentru Gandalf cel Sur: cuviincios şi atât de cumsecade! Nu mă-ndoiesc că te-ai simţi în largul tău în Orthanc şi ţi-ar prii plecarea mea. Dar de ce mi-aş dori să plec? Şi ce-nţelegi tu prin „liber”? Socot că-mi vei pune condiţii.
― Pricinile de plecare le vezi tu însuţi, de la fereastră, îi răspunse Gandalf. Pe altele le ştii prea bine. Slujitorii tăi sunt nimiciţi şi împrăştiaţi; vecinii ţi i-ai făcut vrăjmaşi; şi ţi-ai trădat noul stăpân sau, mă rog, ai încercat. Când îşi va întoarce ochii încoace, îi vei vedea roşii de mânie. Prin „liber” înţeleg fără constrângeri, fără lanţuri, fără să te supui vreunei porunci; liber să pleci unde pofteşti, chiar şi în Mordor, Saruman. Dar mai întâi îmi vei da cheia Orthancului şi toiagul. Mi le vei lăsa drept gaj şi ţi se vor înapoia, dacă meriţi, după ce văd cum te porţi.
Saruman păli, schimonosit de mânie, iar ochii i se aprinseră. Izbucni într-un râs sălbatic.
― Aşteaptă tu mult şi bine! răcni el cu glasul ascuţit. Aşteaptă până-i pune tu mâna şi pe cheile din Barad-dur, şi pe coroanele a şapte regi, pe baghetele magice ale celor Cinci Vrăjitori când ţi-oi vedea ceafa! Ce plan bine ticluit! Şi ca să ţi-l împlineşti, nu prea ai nevoie de ajutorul meu! Eu am altceva de făcut. Nu fi prost! Dacă vrei să te tocmeşti cu mine câtă vreme îţi mai stă în putinţă, du-te acum şi întoarce-te după ce te vei trezi din beţie! Şi scapă de netrebnicii şi stârpiturile astea care se ţin de coada ta! Bună ziua! Cu acestea, îi întoarse spatele şi plecă din balcon.
― Întoarce-te, Saruman! îi porunci Gandalf. Spre uimirea celorlalţi, Saruman se întoarse şi, ca şi cum ar fi fost tras împotriva voinţei sale, se apropie iar de balustrada de fier. Se aplecă peste ea şi răsuflă adânc. Avea chipul brăzdat şi aspru. Îşi strângea toiagul negru în mână, ca într-o gheară.
― Nu ţi-am îngăduit să pleci, zise Gandalf sever. N-am terminat încă. Ai înnebunit, Saruman, eşti vrednic de toată mila. Puteai încă să scapi de nebunie şi de rău; puteai încă să fii de ajutor. Dar vrei să stai şi să-ţi rumegi sfârşitul vechilor uneltiri. Foarte bine! Dar îţi spun, n-o să-ţi mai fie prea uşor să ieşi de-acolo! Asta dacă nu cumva mâinile întunecate ale Răsăritului nu s-or întinde, ca să te ia. Saruman! strigă el şi glasul lui deveni şi mai puternic. Ia aminte, eu nu sunt Gandalf cel Sur, pe care l-ai trădat. Sunt Gandalf cel Alb, care s-a-ntors din morţi. Acum tu nu mai ai culoare şi te dau afară din ordinul nostru şi din Marele Sfat.
Îşi ridică mâna şi vorbi rar, cu un glas limpede:
― Saruman, toiagul tău se frânge!
Se auzi un trosnet şi toiagul se făcu ţăndări în mâna lui Saruman, iar măciulia i se rostogoli la picioarele vrăjmaşului.
― Pleacă! îi porunci Gandalf.
Saruman se dădu înapoi şi căzu ţipând, iar apoi se făcu nevăzut târându-se. În clipa aceea de sus se prăbuşi ceva greu şi lucitor. Lovi cu zgomot balustrada de fier care sări, chiar când Saruman se dezlipi de ea şi, trecând pe lângă tâmpla lui Gandalf, se izbi de treapta unde stătea. Scara crăpă într-o puzderie de scântei. Dar sfera rămase nevătămată şi se rostogoli pe trepte; era un glob de cristal întunecat, sclipind însă de la un foc lăuntric. În timp ce se depărta săltând spre o baltă, Pippin alergă şi-o prinse.
― Ucigaş ticălos! strigă Eomer. Dar Gandalf nu se clinti.
― Nu, asta n-a fost aruncată de Saruman, zise el. Socot că nici măcar din porunca lui. A căzut de la o fereastră de sus de tot. Cred că-i isprava nereuşită a jupânului Limbă de Vierme.
― Pesemne că a dat greş pentru că nu s-a putut hotărî dacă te urăşte mai mult pe tine sau pe Saruman, zise Aragorn.
― S-ar putea, spuse Gandalf. N-o să le fie plăcut nici unuia: or să-şi arunce vorbe usturătoare. Dar aşa le trebuie. Limbă de Vierme să fie mulţumit, dac-o reuşi să mai iasă viu din Orthanc. Aşa, băiete! O primesc cu plăcere. Deşi nici măcar nu ţi-am cerut-o, adăugă Gandalf, strigând; şi întorcându-se brusc, îl văzu pe Pippin urcând scările încet, ca şi cum ar fi cărat o mare greutate.