Coborî spre el şi îi smulse globul întunecat din mână, apoi îl ascunse sub cutele mantiei sale.
― O să am eu grijă de asta, flăcăule, rosti Gandalf. Socot că nu-i unul dintre lucrurile pe care Saruman ar fi vrut să-l azvârle.
― Dar s-ar putea să arunce altele, zise Gimli. Dacă tocmelile s-au terminat, hai să ne depărtăm, ca să nu ne trezim cu pietre în cap.
― S-au terminat, zise Gandalf. Să mergem.
Întoarseră spatele uşii din Orthanc şi coborâră. Călăreţii îi întâmpinară cu bucurie pe rege şi pe Gandalf. Vraja lui Saruman se risipise; îl văzuseră supunându-se la chemarea vrăjitorului şi-apoi plecând cu coada între picioare.
― O făcurăm şi pe-asta, rosti Gandalf. Acum trebuie să-l găsesc pe Arborebărbos, să-i spun cum s-au petrecut lucrurile.
― Cred că şi-a dat seama, nu-i aşa? zise Merry. Era cu putinţă să iasă altfel?
― Nu prea cred, îi răspunse Gandalf. Deşi erau pe muchie de cuţit. Am însă rostul meu să încerc. Mai întâi, lui Saruman i s-a arătat că puterea glasului său e pe cale să se risipească. N-are cum să fie şi tiran, şi sfetnic. Când urzeala-i ticluită, ea nu mai este o taină pentru nimeni. Totuşi a căzut în capcană şi-a încercat să cumpere pacea cu victimele sale, de faţă cu alţii. Atunci i-am mai lăsat o portiţă de scăpare, cu cea mai bună-credinţă: să renunţe la Mordor, cât şi la uneltirile lui, şi să-şi răscumpere greşeala, ajutându-ne la nevoie. Căci nu-i altul care să ştie mai bine ca el necazul nostru. Ne-ar fi fost de mare ajutor. Dar n-a vrut să ni-l dea, alegând să întărească puterea Orthancului. Nu-i place să-i servească pe alţii, ci doar să poruncească. Trăieşte în teroarea Întunericului din Mordor, dar tot visează să stârnească furtuna. Nebun nefericit! Va fi înghiţit, dacă puterea Răsăritului îşi va întinde ghearele către Isengard. Nouă nu ne stă în putinţă să distrugem Orthancul din afară; dar Sauron cine ştie de ce-o fi în stare?
― Şi ce se va întâmpla dacă Sauron nu-l va cuceri? Ce-o să-i faci? întrebă Pippin.
― Eu? Nimic, zise Gandalf. N-o să-i fac absolut nimic. Nu-mi doresc să ajung cel mai mare şi mai tare. Ce s-o alege de el, habar n-am. Mi se rupe inima când văd că ce-a fost bun acum putrezeşte în turn. Totuşi nouă nu ne-a mers rău. Ciudate sunt întorsăturile sorţii. Adesea ura se întoarce împotriva ei însăşi. Mă gândesc că, şi dacă am fi pătruns în Orthanc, n-am fi putut găsi multe comori mai de preţ ca globul pe care ni l-a azvârlit Limbă de Vierme.
Deodată, printr-o fereastră deschisă de sus, din turn, ţâşni un ţipăt pătrunzător.
― Se pare că şi Saruman gândeşte la fel ca mine, zise Gandalf. Hai să-i lăsăm cu ale lor.
Se întoarseră la poarta în ruină. Nici nu trecură bine pe sub boltă, când printre umbrele pietrelor pe care se aflau apărură Arborebărbos şi câteva zeci de enţi. Aragorn, Gimli şi Legolas se uitară uluiţi la ei.
― Iată-i pe trei dintre tovarăşii mei, Arborebărbos, zise Gandalf. Ţi-am vorbit de ei, dar nu i-ai cunoscut.
Le spuse numele pe rând. Bătrânul ent îi scrută îndelung cu privirea şi le vorbi fiecăruia. Ultimul fu Legolas.
― Aşadar, ai făcut tot drumul din Codrul Întunecat până aici, preabunule elf! Ce pădure măreaţă era!
― Şi încă mai e, zise Legolas. Dar nu într-atât, încât noi, care locuim acolo, să nu ne bucurăm când vedem arbori noi. Cât de fericit aş fi să călătoresc prin Codrul Fangorn! Am trecut doar pe la poalele lui şi parcă nu-mi mai venea să mă întorc.
Lui Arborebărbos îi luciră ochii de plăcere.
― Sper să-ţi îndeplineşti dorinţa până n-or îmbătrâni colinele astea prea tare, zise el.
― O să mă-ntorc, dacă o să am noroc, spuse Legolas. M-am înţeles cu prietenul meu ca, dacă totul merge bine, să vedem Fangornul împreună; cu îngăduinţa ta, bineînţeles.
― Orice elf care vine cu tine e bine venit, zise Arborebărbos.
― Prietenul de care-ţi vorbesc nu este elf, spuse Legolas. E Gimli, fiul lui Gloin.
Gimli făcu o plecăciune adâncă; securea îi alunecă de la cingătoare şi se izbi cu zgomot de pământ.
― Hmm, hmm! Ce să-ţi spun! făcu Arborebărbos, uitându-se la el cu ochii întunecaţi. Pe lângă că e gnom, mai poartă şi securea asta mare! Am toată bunăvoinţa faţă de elfi; dar îmi ceri prea mult. Ciudată prietenie!
― O fi ea ciudată, zise Legolas, dar câtă vreme-o trăi Gimli, eu n-am să vin singur în Fangorn. Securea lui nu-i pentru arbori, ci pentru grumazuri, o, Stăpân al Codrului Fangorn. A doborât patruzeci şi doi în bătălie.
― Hmm! Nu mai spune! făcu Arborebărbos. Aşa da! Păi, lucrurile au să curgă de la sine; şi nu-i nevoie să te pripeşti. Dar acum trebuie să ne despărţim o vreme. Ziua-i pe ducă; totuşi Gandalf zice că veţi pleca înainte de căderea serii, iar Seniorul Obştii abia aşteaptă s-ajungă acasă.
― Da, trebuie să plecăm chiar acum, zise Gandalf. Mă tem că-ţi voi lua uşierii. Dar te vei descurca foarte bine şi fără ei.
― S-ar putea, zise Arborebărbos. Însă o să-mi fie dor de ei. Am devenit prieteni atât de iute, încât cred că am fost cam pripit; asta pesemne că din cauza amintirilor din tinereţe. Dar ştii, ei sunt primul lucru nou sub soare sau sub lună pe care l-am văzut de foarte, foarte multă vreme. N-am să-i uit. Le-am scris numele pe Lista Lungă. Enţii or să-l pomenească.
― Aşa vom face! ziseră Merry şi Pippin într-un glas şi plecară în grabă.
Arborebărbos se uită la ei şi rămase tăcut o vreme, clătinând gânditor din cap. Apoi se întoarse către Gandalf:
― Dar Saruman nu vrea să plece? întrebă el. Nici eu nu mă gândeam că va vrea. Inima lui este putredă ca a unui huorn înnegrit. Dar şi eu aş face la fel, dacă aş fi copleşit şi dacă mi-ar fi toţi arborii nimiciţi; asta de-aş mai găsi o vizuină întunecată, unde să mă ascund.
― Aşa-i, zise Gandalf. Că doar nu ţi-ai pus în minte să copleşeşti toată lumea asta cu arbori şi să înăbuşi celelalte făpturi. Dar iată, Saruman rămâne aici să-şi clocească ura şi să-şi urzească iar iţele cum poate. Are cheia Orthancului. Dar nu trebuie să i se dea voie să scape.
― Aşa e. Enţii vor avea grijă de asta, zise Arborebărbos. Saruman n-o să pună piciorul dincolo de stâncă fără voia mea. Enţii au să fie cu ochii pe el.
― Bun, zise Gandalf. Aşa nădăjduiam şi eu. Acum pot să plec, să mă întorc la celelalte treburi cu o grijă mai puţin. Dar trebuie să fiţi cu luare-aminte. Apele s-au retras. Mă tem că nu ajunge să puneţi străjeri împrejurul turnului. Nu mă-ndoiesc că pe sub Orthanc sunt căi săpate adânc pe unde Saruman nădăjduieşte că va putea pleca şi veni nevăzut. Şi asta foarte curând. Dacă vă veţi pune iar pe treabă, vă rog din suflet să daţi drumul la ape din nou; şi asta până când Isengardul se va schimba pentru totdeauna într-un heleşteu, sau până aflaţi ieşirile. Când toate căile pe sub pământ vor fi fost astupate şi ieşirile aşijderea, Saruman va trebui să stea sus, la fereastră, şi să se uite lung.
― Lasă asta în seama enţilor, zise Arborebărbos. O să scotocim valea de la un capăt la altul şi-o să răsturnăm fiecare pietricică. Arborii vin să trăiască aici ― arbori bătrâni, arbori sălbatici. Îi vom numi Pădurea de Pază. Nici o veveriţă nu va trece pe aici fără ştirea mea. Lasă asta în seama enţilor. O să-l veghem neobosit de şapte ori mai mulţi ani decât ne-a chinuit el pe noi.