XI
Palantirul
Soarele scăpătă îndărătul lungului şir apusean al munţilor, când Gandalf şi tovarăşii săi împreună cu regele şi călăreţii plecară iar la drum din Isengard. Vrăjitorul îl luă pe Merry cu el pe cal, iar Aragorn pe Pippin. Doi dintre oamenii regelui porniră iute înainte şi curând se făcură nevăzuţi în vale. Ceilalţi îi urmară la pas uşor.
Enţii rămaseră la poartă înşiruiţi solemn, cu braţele lor lungi ridicate, fără să facă vreun zgomot. Merry şi Pippin se uitară îndărăt după ce străbătuseră o bună bucată din drumul şerpuitor. Soarele strălucea încă pe cer, dar Isengardul se acoperea de umbre lungi ― ruine cenuşii, prăbuşite în beznă. Arborebărbos stătea acum singur acolo, ca un trunchi de copac bătrân; hobbiţii se gândiră la prima lor întâlnire departe, pe pragul însorit de la fruntariile Fangornului.
Ajunseră la stâlpul Mâinii Albe, care stătea încă în picioare. Dar fiorosul mădular zăcea ţăndări la pământ. Arătătorul lung şi alb se zărea în colb, chiar în mijlocul drumului. Unghia roşie începuse să se lungească.
― Enţii ăştia nu iartă nimic! zise Gandalf.
Îşi continuară călătoria, în vreme ce seara se adâncea peste vale.
― Mai mergem mult în noaptea asta? îl întrebă Merry pe Gandalf după un timp. Nu ştiu cum te simţi tu cu piticania asta atârnând îndărătul tău, dar ei i s-a cam făcut lehamite de bălăngăneală şi tare i-ar mai plăcea să se întindă puţin!
― Aşadar, ai auzit ce-a zis, rosti Gandalf. Nu te lăsa copleşit de venin. Mulţumeşte că nu ţi-a adresat şi alte cuvinte. Era numai cu ochii pe tine. Dacă asta îţi gâdilă mândria, atunci află că se gândeşte la tine şi la Pippin mai mult decât la noi, ceilalţi; cine sunteţi, cum aţi ajuns acolo şi de ce; ce ştiţi; iar dacă aţi fost luaţi ostatici, cum de-aţi scăpat, când toţi orcii au pierit ― de misterele acestea-i frământată acum mintea măreaţă a lui Saruman. Îţi spun eu, Meriadoc, trebuie să iei drept simplă vorbă orice mârâială de-a lui, dacă te mulţumeşte că i-ai intrat sub ochi.
― Mulţumesc, făcu Merry. Dar pentru mine-i o cinste mai mare să mă bălăngănesc la coada ta, Gandalf. Măcar aşa am putinţa să te mai întreb o dată: mai mergem mult în noaptea asta?
Gandalf râse:
― Nu te laşi deloc! Vrăjitorii ar trebui să-şi ia câte unul-doi hobbiţi în grijă, ca să le atragă atenţia asupra greutăţii cuvintelor şi să-i tragă de mânecă. Iartă-mă! Să nu crezi că nu m-am gândit şi la lucrurile astea simple. O să mergem uşor încă vreo câteva ore, până la capătul văii. Mâine-o s-o luăm galop. Când am venit încoace, plănuiserăm să pornim peste câmpie şi să ne întoarcem imediat din Isengard acasă la rege, în Edoras. Asta ar fi însemnat o călătorie de câteva zile. Dar am chibzuit şi ne-am schimbat planul. Am trimis soli în Văgăuna lui Helm, să le spună celor de-acolo că regele se va-ntoarce mâine. De-acolo, Theoden va porni însoţit de mai mulţi bărbaţi către Valea Calvarului, pe cărările dintre coline. De-acum înainte, nu vor mai călători deschis prin ţinut decât câte doi-trei oameni, fie noapte, fie zi. Şi asta doar când n-om avea încotro.
― Totul sau nimic, zise Merry. Asta ţi-e hotărârea. Mi-e teamă că n-am fost în stare să gândesc mai departe de un locşor unde să-mi pun capul în seara asta. Unde şi ce e Văgăuna asta a lui Helm şi tot ce-ai mai zis? Eu nu ştiu nimic despre ţinutul ăsta.
― Atunci ar fi bine să afli câte ceva, dacă vrei să înţelegi ce se petrece. Însă nu chiar acum, şi nu de la mine. Am prea multe pe cap şi trebuie să chibzuiesc.
― Bine, bine. Am să-l sâcâi pe Pas Mare, când om face popas lângă foc. Lui nu-i sare ţandăra prea iute. Dar de ce atâta taină? Credeam c-am câştigat bătălia.
― Da, am câştigat-o. Dar nu-i decât o primă biruinţă, care atrage după sine primejdii şi mai mari. A fost o legătură între Isengard şi Mordor pe care n-am dibuit-o încă. Nu ştiu cum de-au ajuns veştile de la unii la alţii, dar au ajuns. Cred că Ochiul din Barad-dur va privi tare nerăbdător spre Rohan. Şi cu cât va vedea mai puţin, cu atât mai bine.
Drumul şerpuia agale pe vale. Când se depărta, când se apropia de Isenul care susura în albia lui pietroasă. Dinspre munţi se lăsa noaptea. Ceţurile se risipiseră. Adia un vânt tăios. Luna plină, ca de ceară, scălda cerul spre răsărit într-o lumină pală şi rece. Cocoaşele muntelui se porneau în dreapta, spre colinele golaşe. Dinaintea lor se deschideau câmpiile întinse şi cenuşii.
Până la urmă se opriră şi părăsiră drumul cel mare, luând-o iar spre înălţimile acoperite cu iarbă frumoasă. Tot mergând aşa către apus mai bine de o milă, ajunseră într-o vâlcea care se deschidea la miazăzi; se întindea pe Doi Baran ― ultima colină rotunjită a şirului de la miazănoapte, înverzită la poale şi încununată de mărăcini. Povârnişurile vâlcelei erau presărate cu smocurile ferigilor de anul trecut, printre care lăstarii fragezi străpungeau pământul reavăn. Pe malurile joase creştea un desiş de rugi, la poalele căruia îşi aşezaseră tabăra, la două ceasuri înainte de miezul nopţii. Făcură focul într-o groapă dintre rădăcinile unui păducel înalt cât un copac, împovărat de ani, dar încă zdravăn. Crenguţele lui erau pline de muguri.
Puseră câte doi străjeri de pază. Ceilalţi se înfăşurară după ce gustară câte ceva, în mantii şi pături, şi adormiră. Hobbiţii se retraseră amândoi şi se întinseră pe o pală de ferigi. Merry era somnoros, dar Pippin părea ciudat de neliniştit. Se tot foia şi se răsucea, iar feriga trosnea şi fâşâia.
― Ce-ai? îl întrebă Merry. Te-ai culcat pe un muşuroi de furnici?
― Nu, zise Pippin, dar nu stau bine. De când n-oi mai fi dormit într-un pat?
Merry căscă.
― Numără şi tu pe degete, zise el. Dar trebuie să ţii minte de când am plecat din Lorien.
― Ei, asta-i, făcu Pippin. Eu mă gândeam la un pat adevărat, într-un iatac.
― Atunci, din Vâlceaua Despicată, zise Merry. Eu unul în noaptea asta aş putea dormi oriunde.
― Ai avut noroc, Merry, şopti Pippin după o vreme. Ai mers călare cu Gandalf.
― Şi ce-i cu asta?
― Ai aflat ceva nou de la el?
― Da, mai multe chiar. Nici nu m-aşteptam la atâtea. Dar le-ai auzit şi tu pe toate, căci erai pe-aproape şi n-am vorbit în taină. N-ai decât să mergi cu el mâine, dacă crezi că poţi afla mai multe şi dac-o vrea să te ia.
― Da? Bun. Dar e cam închis, nu-i aşa? Nu s-a schimbat deloc.
― Ba da. Ba da, zise Merry, după ce-i sări puţin somnul, minunându-se ce l-o fi frământând pe prietenul său. A mai crescut sau ceva de soiul ăsta. A ajuns, cred, mai de treabă şi, în acelaşi timp, mai neliniştitor, mai vesel şi mai solemn totodată, decât era înainte. S-a schimbat; dar n-am avut încă prilejul să ne dumirim cât de mult. Gândeşte-te la ultima parte a sfadei cu Saruman! Aminteşte-ţi, Saruman era cândva mai-marele lui Gandalf, căpetenia Sfatului, ce-o fi însemnând asta. Era Saruman cel Alb. Acum Gandalf e cel Alb. Saruman a venit când i s-a spus şi i s-a luat toiagul; apoi i s-a poruncit să plece, şi el a plecat!
― Păi, dacă Gandalf s-a schimbat cât de cât, atunci să ştii că-i mai închis ca oricând, se răţoi Pippin. Şi mai e şi globul ăla de sticlă. Pare tare mulţumit de el. Îi ştie sau îi bănuieşte puterile. Dar ne-o spune şi nouă despre ce-o fi vorba? Nu, n-o s-auzim un cuvinţel de la el! Şi totuşi, eu l-am prins şi l-am oprit să se rostogolească într-o băltoacă. O să am eu grijă de asta, flăcăule ― asta-i tot ce-a zis. Mă tot întreb ce-o fi. Era atât de greu!