Glasul lui Pippin coborî mult, de parcă şi-ar fi vorbit sieşi.
― Aha, făcu Merry. Aşadar, asta te frământă pe tine, Ehe, Pippin, flăcăule, nu uita vorba aia a lui Gildor, pe care o tot folosea Sam:
Nu-ţi vârî nasul în treburile vrăjitorilor, că-s prea ageri şi le sare ţandăra iute.
― Dar de luni de zile nu facem altceva decât să ne vârâm nasul în treburile vrăjitorilor, zise Pippin. Pe lângă atâtea primejdii, mi-aş dori să mai şi aflu câte ceva. Cât aş vrea să mă uit un pic la globul acela.
― Hai, culcă-te, zise Merry. O să afli destule, mai devreme sau mai târziu. Dragul meu Pippin, nici un Took n-a reuşit vreodată să biruiască un Brandybuck în curiozitate; dar te-ntreb: crezi că e vremea?
― Bine, bine. Ce mare brânză că-ţi spun că mi-ar plăcea să mă uit la un pietroi? Ştiu că n-am cum, câtă vreme Gandalf s-a aşezat pe el ca o cloşcă pe ouă. Şi nu mă-ncălzeşte cu nimic că-mi spui: „Hai, culcă-te, n-ai cum s-ajungi la el!”
― Păi, ce-aş putea să-ţi spun? zise Merry. îmi pare rău, Pippin, dar chiar că trebuie s-aştepţi până dimineaţă. O să fiu şi eu la fel de curios mâine, după micul dejun, şi-o să-ţi dau o mână de ajutor, aşa cum oi putea, ca să-l linguşim pe vrăjitor. Dar nu mai pot sta treaz. Dacă mai casc, îmi trosnesc de tot fălcile. Noapte bună.
Pippin nu mai zise nimic. Se liniştise, dar somnul întârzia să vină şi faptul că auzea respiraţia uşoară a lui Merry, care adormise imediat ce spusese noapte bună, nu-l încuraja câtuşi de puţin. Pe măsură ce totul în jur se liniştea, gândul la globul întunecat îl frământă tot mai tare. Îi simţea iar greutatea în mâini şi-i zărea adâncimile roşietice şi tainele pe care apucase să le vadă o clipă. Se întoarse de pe o parte pe alta, încercând să se gândească la altceva. Până la urmă, nu mai putu să rabde. Se ridică în picioare şi se uită împrejur. Era răcoare, aşa că se învălui în mantie. În vâlcea, luna lucea rece şi albă, iar umbrele tufişurilor se întindeau întunecate. De jur împrejur zăceau siluete adormite. Cei doi străjeri nu se vedeau; pesemne că erau sus, pe colină, sau stăteau la pândă prin desişul de ferigi. Mânat de un imbold pe care nu-l înţelegea, Pippin porni tiptil spre Gandalf. Se uită în jos la el. Vrăjitorul părea că doarme, dar pleoapele nu-i erau cu totul închise; pe sub genele lungi străbătea o sclipire. Pippin făcu iute un pas îndărăt. Dar Gandalf nu încercă nici un gest. Aşa că, atras înspre el împotriva voinţei sale, hobbitul se apropie iar târâş de capul vrăjitorului. Gandalf era înfăşurat într-o pătură, cu mantia întinsă deasupra; şi lângă el, între braţul îndoit şi partea dreaptă a trupului era o movilită, un lucru rotund, înfăşurat într-o cârpă neagră; părea că lui Gandalf tocmai îi alunecase mâna de pe ea, la pământ.
Ţinându-şi răsuflarea, Pippin se târî pas cu pas până aproape. Îngenunche. Apoi întinse mâinile furiş şi ridică obiectul încetişor; nu-i păru atât de greu pe cât se aştepta. „Până la urmă, nu-i decât o ciudăţenie”, îşi zise el, cu un simţământ straniu de uşurare; dar nu-l puse la loc. Rămase o clipă strângându-l la piept. Şi-atunci îi veni o idee. Se depărta tiptil, găsi un bolovan şi se întoarse. Trase iute cârpa de pe obiectul rotund, înfăşură piatra în ea şi, îngenunchind, o aşeză lângă mâna vrăjitorului. Apoi se uită, în sfârşit, la obiectul pe care îl descoperise. Era un glob neted de cristal, acum mort, întunecat, care zăcea lângă genunchii lui. Pippin îl ridică, îl înfăşură grăbit în propria-i mantie şi dădu să se întoarcă la culcuşul lui. În clipa aceea, Gandalf făcu o mişcare în somn şi murmură ceva într-o limbă ciudată; mâna i se întinse bâjbâind şi apucă piatra învelită; apoi oftă şi nu mai mişcă.
― Nebun afurisit, îşi zise Pippin în barbă. O să intri într-o mare belea! Pune-l iute înapoi!
Dar simţi că-i tremură genunchii şi nu mai găsi puteri să se apropie de vrăjitor, ca să ajungă la piatră. „N-am cum să-l mai pun la loc fără să-l trezesc, îşi zise, trebuie să aştept până m-oi mai domoli. Aşa că aş putea s-arunc o privire întâi. Dar nu chiar aici!”
O zbughi şi se aşeză pe o movilă înverzită din apropierea culcuşului său. Luna se uita îndărăt, peste marginea vâlcelei.
Pippin stătea cu globul între genunchii ridicaţi. Se aplecă asupra lui, ca un copil lacom asupra străchinii cu mâncare, ferindu-se de ceilalţi. Trase mantia la o parte şi se uită la el. În jur, aerul încremenise încordat. La început, globul rămase negru ca tăciunele, luminat doar la suprafaţă de razele lunii. Apoi însă în inima lui sclipi şi se agită slab ceva. Pippin nu-şi mai putu dezlipi ochii de-acolo. Curând, tot ce era înăuntru păru cuprins de flăcări; globul se rotea, mai bine zis luminile dinăuntru se mişcau repede. Deodată se stinseră. Hobbitul simţi că se sufocă şi se zbătu; dar rămase aplecat, cu ambele mâini încleştate pe glob. Se aplecă tot mai mult şi deodată înţepeni; câteva clipe îşi mişcă buzele, fără să scoată un sunet. Apoi strigă ceva şi căzu nemişcat pe spate.
Ţipătul fusese atât de pătrunzător, încât străjerii săriră de pe mal. Toată tabăra fu în curând în picioare.
― Aha! Deci, ăsta-i hoţul! exclamă Gandalf.
Îşi azvârli iute mantia peste glob, acolo unde era.
― Tocmai tu, Pippin! Asta-i foarte urât!
Îngenunche alături de hobbitul care zăcea pe spate înţepenit, cu ochii goi, îndreptaţi spre cer.
― Blestemăţia! În ce bucluc ne-a băgat, şi pe el, şi pe noi! Vrăjitorul avea chipul tras şi răvăşit. Îl luă pe Pippin de mână şi se aplecă, să-i asculte răsuflarea; apoi îi puse mâinile pe frunte. Hobbitul se cutremură; închise ochii. Apoi scoase un ţipăt şi se ridică în capul oaselor, holbându-se uluit şi înspăimântat la chipurile celor din jur, palide în lumina lunii.
― Nu-i pentru tine, Saruman! strigă el cu un glas ascuţit, neutru, ghemuindu-se cât mai departe de Gandalf. Voi trimite imediat după el. Înţelegi? Hai, spune!
Apoi se căzni să se ridice şi să scape, însă Gandalf îl reţinu blând, dar ferm.
― Peregrin Took, zise el. Vino înapoi.
Hobbitul se muie şi căzu înapoi, agăţându-se de mâna vrăjitorului.
― Gandalf! strigă el. Gandalf! Iartă-mă!
― Să te iert? zise vrăjitorul. Spune-mi întâi ce-ai făcut.
― Am… am luat globul şi m-am uitat la el, bâigui Pippin. Şi-am văzut lucruri care m-au înfricoşat. Am vrut să fug, dar n-am fost în stare. Apoi a venit el, mi-a pus întrebări şi s-a uitat la mine şi… şi nu-mi mai amintesc nimic altceva…
― Hai, nu ţine, zise Gandalf sever. Ce-ai văzut şi ce-ai spus? Pippin închise ochii şi se cutremură, dar nu scoase nici un cuvânt. Se uitau cu toţii la el în linişte, în afară de Merry, care se depărtase. Dar chipul lui Gandalf rămase nemişcat.
― Vorbeşte, rosti el.
Pippin începu iar, cu un glas scăzut, şovăielnic şi-ncet-încet cuvintele lui deveniră tot mai desluşite şi mai puternice:
― Am văzut un cer întunecat şi creneluri înalte. Şi stele mărunte. Părea undeva, foarte departe şi tare demult, totuşi, foarte real şi limpede. Apoi stelele începură să dispară şi iar să apară ― erau acoperite de ceva cu aripi. Cred că erau foarte mari; dar prin sticlă păreau nişte lilieci care se roteau în jurul fortăreţei. Parcă erau vreo nouă. Unul s-a repezit spre mine. Şi tot creştea şi creştea. Era oribil şi-avea… nu, nu! Nu pot să spun! Am încercat să fug, pentru că m-am gândit că o să iasă de-acolo; dar când a umplut globul, s-a făcut nevăzut. Apoi a venit el. Nu vorbea prin cuvinte. Se uita doar la mine şi înţelegeam. „Aşadar, te-ai întors? De ce ai nesocotit atâta vreme să-mi mai spui ceva?” Nu i-am răspuns. Atunci m-a întrebat: „Cine eşti?” Eu tot n-am zis nimic, dar m-a durut îngrozitor. Şi el m-a încolţit, aşa că am răspuns: „Un hobbit.” Atunci a părut brusc să mă vadă şi-a început să râdă de mine. Era de-o cruzime fără seamăn. Parcă eram înjunghiat cu pumnale. Dar el a zis: „Ia stai puţin! O să ne întâlnim în curând. Spune-i lui Saruman că bucăţica asta nu-i de nasul lui. Voi trimite imediat după el. Înţelegi? Ia spune!” Apoi m-a sorbit din priviri. Simţeam că mă fac ţăndări. Nu, nu! Nu mai pot să vă spun! Nu-mi mai amintesc nimic!