― Uită-te la mine, zise Gandalf.
Pippin privi drept în ochii lui. Vrăjitorul îi ţinu privirea o vreme, în tăcere. Apoi chipul i se îmblânzi şi îi apăru o umbră de zâmbet. Îşi lăsă mâna blând pe creştetul lui Pippin.
― Bine, zise el. Nu mai povesti nimic. N-ai făcut nici un rău. Nu văd urmă de minciună în ochii tăi, aşa cum mă temusem. Dar el nu ţi-a vorbit prea mult. Eşti nebun, dar un nebun cinstit, Peregrin Took. Alţii mai înţelepţi s-ar fi purtat mai rău într-o asemenea împrejurare. Dar ţine minte, ai fost salvat, împreună cu toţi prietenii tăi, printr-un noroc, cum se spune. Nu te bizui c-o să fie la fel şi-a doua oară. Dacă te-ar fi luat la întrebări atunci şi acolo, mai mult ca sigur că i-ai fi spus tot ce ştii, spre năpasta noastră, a tuturor. Dar a fost prea nerăbdător. El n-a vrut doar să afle veşti, ci şi pe tine şi asta iute, ca să se poată tocmi pe-ndelete în Turnul Întunecimii. Nu te cutremura! Dacă vrei să-ţi bagi nasul în treburile vrăjitorilor, trebuie să fii pregătit. Dar, hai! Te iert! Linişteşte-te! Lucrurile n-au luat o întorsătură urâtă, aşa cum se putea întâmpla.
Îl ridică blând pe Pippin şi îl duse înapoi, în culcuşul lui. Merry îi urmă şi se aşeză lângă el.
― Întinde-te şi odihneşte-te, dacă poţi, Pippin, zise Gandalf. Ai încredere în mine. Dacă simţi că te mănâncă iar palmele, să-mi spui imediat. Sunt lucruri de care te poţi lecui. Dar, în orice caz, dragul meu hobbit, să nu-mi mai pui bolovani sub coate. Ei, şi-acum am să plec să vă las o vreme singuri pe amândoi.
Cu acestea, Gandalf se întoarse la ceilalţi, care rămăseseră în picioare lângă piatra din Orthanc, destul de tulburaţi.
― Primejdia se arată din noapte când te aştepţi mai puţin, zise el. Am scăpat ca prin urechile acului.
― Hobbitul Pippin ce face? întrebă Aragorn.
― Cred că acum e bine, îi răspunse Gandalf. Nu l-a ţinut prea mult, iar hobbiţii au o mare putere de a-şi reveni. Pesemne că amintirea sau spaima o să-i piară destul de repede. Poate chiar prea repede. Vrei tu, Aragorn, să iei piatra din Orthanc, să ai grijă de ea? E o misie primejdioasă.
― Aşa e, dar nu pentru toată lumea, zise Aragorn. E cineva care o poate cere pe bună dreptate. Căci acesta este, fără doar şi poate, Palantirul din Orthanc, din comoara lui Elendil, pus aici de regii Gondorului. Mi se apropie ceasul. Am să-l iau cu mine.
Gandalf se uită la Aragorn, iar apoi, spre mirarea celorlalţi, ridică piatra acoperită şi i-o întinse, făcând o plecăciune.
― Primeşte-o, Domnia Ta, zise el. Asta până când ţi se vor înapoia şi celelalte lucruri. Dar, de vrei să-mi dai ascultare, te povăţuiesc să n-o foloseşti… încă. Ai mare grijă.
― Oare se poate spune c-am fost prea pripit sau fără grijă, o dată ce am aşteptat atâţia şi-atâţia ani? întrebă Aragorn.
― Până acum, nu. Şi să nu te-neci la mal, îi răspunse Gandalf. Dar să ţii totul în mare taină. Tu şi toţi cei de faţă. Mai ales hobbitul Peregrin nu trebuie să afle cui i-a fost încredinţat. Poate să-i vină oricând starea aceea rea. Căci, vai, l-a atins şi s-a uitat în el, iar lucrul ăsta nu trebuia să se întâmple. Nu trebuia să-l atingă nici în Isengard; puteam şi eu să fiu mai iute atunci. Dar gândurile îmi erau toate îndreptate asupra lui Saruman şi nici nu mi-a trecut prin minte ce fel de Piatră era. Apoi m-a cuprins oboseala şi-n timp ce m-am întins şi mă gândeam la ea, m-a luat somnul. Acum ştiu!
― Da, nu-i nici o îndoială, zise Aragorn. în sfârşit, ştim legătura dintre Isengard şi Mordor şi cum era făcută. Multe se explică acum.
― Ciudate puteri au vrăjmaşii noştri; şi slăbiciuni la fel de ciudate, zise Theoden. Dar zice-o vorbă din bătrâni: Cui pe cui se scoate.
― Asta aşa e, zise Gandalf. Însă de data asta am avut un noroc ciudat. Poate hobbitul acesta m-a scăpat, oprindu-mă să fac o greşeală uriaşă. Mă tot gândisem dacă n-ar fi bine să mă apuc să încerc Piatra, ca să văd la ce-i bună. De-aş fi făcut-o, m-aş fi arătat eu însumi dinaintea lui. Nu sunt încă pregătit pentru o asemenea încercare, şi nici nu ştiu dac-oi fi vreodată. Dar, chiar dacă aş găsi puterea să mă smulg din vrajă, ar fi un dezastru să fiu văzut de el; deşi nu-i departe clipa când toate tainele se vor da pe faţă.
― Cred că clipa aceea a şi sosit, rosti Aragorn.
― Nu încă, zise Gandalf. Mai e o fărmă de îndoială pe care trebuie s-o folosim. Vrăjmaşul, e limpede, credea că Piatra e încă în Orthanc ― de ce nu? Şi că hobbitul era ostatic acolo, iar Saruman l-a pus să se uite în glob, ca să-l zăpăcească. Mintea aceea întunecoasă o fi plină acum de chipul hobbitului şi de aşteptare. S-ar putea să treacă ceva vreme până s-o dumiri. Trebuie să tragem foloase de-aici. Am luat-o cam uşor. Trebuie să ne mişcăm. Împrejurimile Isengardului nu sunt un loc unde să ne îngăduim să tragem de timp. Voi porni în frunte chiar acum, împreună cu Peregrin Took. Va fi, oricum, mai bine aşa pentru el, decât să zacă acolo, în întuneric, în vreme ce alţii dorm.
― Eu îi voi ţine lângă mine pe Eomer şi pe încă zece călăreţi, hotărî regele. Vom porni mâine, devreme. Ceilalţi pot pleca împreună cu Aragorn de-ndată ce vor pofti.
― Cum ţi-e voia, Domnia Ta, spuse Gandalf. Dar să-ţi grăbeşti calul cât mai tare, la adăpostul colinelor, până în Văgăuna lui Helm.
În clipa aceea, asupra lor se pogorî o umbră. Luna strălucitoare păru că se stinge brusc. Câţiva călăreţi ţipară şi se ciuciră, ţinându-şi armele deasupra capului, de parcă s-ar fi apărat de o lovitură venită de sus; fură cuprinşi de o spaimă oarbă şi le îngheţă sângele în vine. Se ghemuiră şi se uitară spre înalt. Prin faţa lunii trecu o făptură urieşească, înaripată, ca un nor negru. Se roti şi-o luă spre miazănoapte, zburând cu o iuţeală mai mare ca orice vânt din Pământul de Mijloc. Stelele se stingeau în faţa ei. Se pierdu în zare. Se ridicară ţepeni ca nişte stane de piatră. Gandalf privea în sus cu braţele atârnând ţepene pe lângă trup, cu pumnii încleştaţi.
― Nazgul! strigă el. Solia Mordorului. Se-apropie vijelia. Nazgulul a trecut Râul! La drum! Nu mai aşteptaţi zorile! Să nu-i lăsăm pe cei mai iuţi să-i aştepte pe codaşi! Daţi-i zor!
Sări ca un arc şi-o luă la fugă, strigându-l pe Iute ca Gândul. Aragorn îl urmă. Când trecu pe lângă Pippin, Gandalf îl luă în braţe.
― De data aceasta, vii cu mine, zise el. Iute ca Gândul o să-ţi arate ce e-n stare.
Apoi se întoarse în locul unde dormise. Armăsarul îl aştepta deja acolo. Gandalf îşi zvârli desaga mică pe umăr, iar apoi sări în spinarea lui Iute ca Gândul. Aragorn îl ridică pe Pippin şi îl aşeză în braţele vrăjitorului, înfăşurat într-o pătură şi în mantie.
― Rămas-bun! Urmaţi-mă iute! strigă Gandalf. La drum, Iute ca Gândul!
Armăsarul scutură din cap. Coada stufoasă străluci în lumina lunii. Apoi făcu un salt înainte şi se făcu nevăzut ca vântul de miazănoapte din munţi.