― Frumoasă şi odihnitoare noapte, n-am ce zice, îi spuse Merry lui Aragorn. Unii au un noroc chior. El, de pildă, n-a avut chef de somn şi-a vrut să meargă călare cu Gandalf. Şi-aşa a făcut. În loc să fie preschimbat în stană de piatră şi să rămână aici pentru totdeauna, ca să fie-nvăţătură de minte!
― Şi ce-ai zice acum dacă puneai tu primul mâna pe piatra din Orthanc? spuse Aragorn. S-ar putea să fi făcut mai rău. Cine poate şti? Mă tem că norocul tău este acum să vii cu mine. Şi-asta pe dată. Du-te şi pregăteşte-te. Ia tot ce-a lăsat Pippin aici. Dă zor!
Iute ca Gândul zbură peste câmpii, fără să fie îndemnat sau îndrumat în vreun fel. Nu se scurse nici un ceas, când trecură Vadurile Isenului. Movila Călăreţilor, înconjurată de lăncile reci, rămase cenuşie îndărătul lor.
Pippin îşi revenea din ce în ce mai mult. Îi era cald, dar vântul tăios îl răcorea. Era cu Gandalf. Spaima pe care i-o pricinuiseră piatra şi umbra hidoasă ce acoperise luna începu să i se risipească; toate se topiră în ceţurile munţilor dindărăt sau într-un vis trecător. Trase adânc aer în piept.
― Nu ştiam că vom merge pe deşelate, Gandalf, zise el. N-ai nici şa, nici frâie.
― Nu călăresc ca elfii decât pe Iute ca Gândul, zise Gandalf. Pentru că el nu poate suferi zăbala. Pe Iute ca Gândul nu-l călăreşti; vrea sau nu vrea să te poarte în spinare. Dacă vrea, e-n regulă. E treaba lui să aibă grijă să nu cazi. Asta dacă nu te-apuci să sari în sus.
― Cât de repede merge? întrebă Pippin. Mi se pare că aleargă ca vântul, dar foarte lin. Şi ce uşor calcă!
― Acum aleargă cu cea mai mare iuţeală pe care-o poate atinge cel mai bun cal Ia galop, îi răspunse Gandalf. Dar pentru el nu e repede. Aici începe urcuşul şi drumul e mai hârtopit decât dincolo de râu. Dar uită-te cum se apropie Munţii Albi sub stele! Culmile Thrihyrne sunt la o aruncătură de băţ, ca nişte lănci întunecate. Nu mai e mult şi ajungem la răscruce, apoi la Viroaga Văgăunii, acolo unde s-a purtat bătălia acum două nopţi.
Pippin rămase tăcut o vreme. Îl auzi pe Gandalf cântând încetişor, ca pentru sine, îngânând frânturi de rime în tot felul de limbi, în vreme ce străbăteau cu iuţeală milă după milă. Până la urmă, vrăjitorul o dădu bine pe o cântare din care hobbitul reuşi să prindă nişte cuvinte; câteva versuri îi ajunseră limpede la urechi printre rafale de vânt:
― Ce zici acolo, Gandalf? întrebă Pippin.
― Ziceam şi eu câteva rime care mi-au trecut prin minte din Cartea de Învăţătură, îi răspunse vrăjitorul. Socot că hobbiţii le-au uitat, chiar şi pe cele pe care le-au ştiut cândva.
― Nu, nu le-am uitat pe toate, zise Pippin. Şi mai avem unele de-ale noastre, pe care mă gândesc că nu vrei să le afli. Dar pe-astea nu le-am mai auzit. Despre ce e vorba? Ce-s cele şapte stele şi cele şapte pietre?
― E vorba despre palantirii Regilor de Odinioară, îl lămuri Gandalf.
― Şi ce-s aceştia?
― Păi, palantir însemna cel ce priveşte departe. Piatra din Orthanc e unul dintre ei.
― Aşadar, n-a fost făcut… n-a fost făcut de vrăjmaş? întrebă Pippin.
― Nu, zise Gandalf. Nici măcar de Saruman. E mai presus de măiestria sa şi chiar de-a lui Sauron. Palantirii erau de dincolo de Apusime, din Eldmar. Mordorul i-a făcut. Pesemne că i-a făurit însuşi Feanor, atât de demult, încât timpul nu mai poate fi măsurat în ani. Dar nu-i nimic pe lume pe care Sauron să nu-l preschimbe într-o unealtă a răului. Vai de Saruman! După câte-mi dau seama, asta i-a fost căderea. Primejdioase sunt pentru noi ticluirile măiestrite mai adânci decât cele pe care le ştim. Dar e demn de toată ocara. Nebunul! Să ţină el în taină una ca asta, pentru propriu-i bine! N-a scos o vorbă despre palantir în faţa nimănui din Sfat. Nici nu ne-a trecut prin minte ce s-o mai fi ales de palantirii din Gondor, în vremea războaielor lui distrugătoare. Oamenii i-au uitat aproape cu totul. Chiar şi în Gondor puţini cunoşteau această taină; în Amor erau amintiţi doar într-o rimă a Cărţii de Învăţătură, printre dunedaini.
― Şi la ce-i foloseau oamenii din vechime? îl întrebă Pippin, mulţumit şi uluit că primea răspuns la atât de multe nedumeriri şi întrebându-se cât va mai ţine norocul ăsta.
― Ca să vadă la depărtare şi să se găsească unii pe alţii în gând, zise Gandalf. În felul acesta, au reuşit să apere şi să ţină unit tărâmul Gondorului multă vreme. Au plasat Pietre la Minas Arnor, la Minas Ithil şi în Orthanc, în rotocolul Isengardului. Căpetenia şi stăpânul lor trăiau sub Domul Stelelor la Osgiliath, înainte de prăbuşirea acestuia. Celelalte trei erau pe undeva, departe, la miazănoapte. Se zice că erau în casa lui Elrond la Annuminas şi la Amon Sul; iar Piatra lui Elendil se afla pe Dealurile Turnului care dau către Mithlond, în Golful Lune, unde zac trase la ancoră corăbiile cenuşii.
Palantirii îşi vorbeau între ei, dar din Osgiliath puteau fi văzuţi cu toţii în acelaşi timp. Acum se vădeşte că, aşa cum stânca Orthancului a rezistat vitregiilor timpului, la fel a răzbit şi puiandrul din turn. Dar singur nu putea face decât să înfăţişeze chipul micşorat al celor depărtate, din zilele de demult. Pentru Saruman, nu mă-ndoiesc, era o treabă foarte folositoare. Dar nemulţumit nu părea să fie. El trăgea cu ochiul tot mai departe, peste fruntarii, până ajungea să vadă în Barad-dur. Atunci a fost prins!
Cine ştie unde zac acum îngropate sau adânc sub ape pietrele pierdute din Arnor şi Gondor? Dar Sauron trebuie să fi pus mâna pe cel puţin una dintre ele şi s-o fi mânuit în scopurile sale. Mă gândesc că e vorba de Piatra din Ithil, pentru că a cucerit cetatea Minas Ithil cu multă vreme în urmă şi a schimbat-o într-un loc rău, sub numele de Minas Morgul.
Aşa că e lesne să-ţi dai seama acum cât de repede a fost ochiul rătăcitor al lui Saruman prins în capcană; şi cum, de atunci încoace, a fost convins de la depărtare, iar când nu mergea cu binişorul, era ameninţat să se supună. Şoimul a ajuns în gheara pajurii, păianjenul s-a prins într-o pânză de oţel! Mă întreb câtă vreme-o fi fost silit să se arate mereu în faţa oglinzii lui, ca să fie văzut sau să i se dea porunci! Şi cine, în afară de fier, ar scăpa, dacă s-ar uita în Piatra din Orthanc care e atât de legată de Barad-dur, fără să-şi piardă minţile? Căci ea te soarbe, pur şi simplu! Crezi că eu n-am simţit asta? Chiar şi-acum inima mă-ndeamnă să-mi încerc voinţa, să văd dacă n-aş putea s-o smulg din puterile lui şi s-o îndrept unde vreau eu, să privesc peste mările nesfârşite şi timpurile vechi la Tirion cel Mândru, ca să-l văd pe Feanor la treabă, să-i pricep mintea şi îndemânarea, pe când Arborele Alb şi cel Auriu erau în floare!
Gandalf oftă şi tăcu.
― Ce bine ar fi fost să fi ştiut asta dinainte, zise Pippin. N-am avut câtuşi de puţin habar despre ce făceam.
― Ba ai avut, spuse Gandalf. Ştiai că faci o nebunie, ceva ce nu era voie; şi ţi-ai zis asta în sine, dar n-ai vrut s-asculţi. Nu ţi-am spus nimic până acum, pentru că numai chibzuind adânc asupra celor întâmplate am înţeles şi eu până la urmă; asta chiar de când am plecat împreună. Dar şi de ţi-aş fi spus înainte, dorinţa tot nu ţi s-ar fi ostoit sau nu ţi-ar fi fost mai uşor să i te împotriveşti. Dimpotrivă! Nu înveţi decât când îţi frigi mâinile. Abia atunci înţelegi şi cu inima ce-nseamnă focul.