― Aşa e, încuviinţă Pippin. Dacă le-aş avea acum înşiruite în faţa mea pe toate cele şapte pietre, aş închide ochii şi mi-aş vârî mâinile în buzunare
― Bun, făcu Gandalf. Aşa nădăjduiam şi eu.
― Dar aş vrea să ştiu…, începu Pippin.
― Îndurare! strigă Gandalf. Dar dacă veştile pe care ţi le dau au menirea să-ţi vindece năravul iscodelii, îmi voi petrece tot restul zilelor ca să-ţi răspund. Ce mai vrei să ştii?
― Numele tuturor stelelor, ale vieţuitoarelor, şi toată istoria Pământului de Mijloc, şi-a celor de dincolo de ceruri, şi-a Mărilor Risipite, râse Pippin. Nici mai mult, nici mai puţin! Însă în seara asta nu mă grăbesc. Până una-alta, mă întreb ce-o fi cu umbra aceea întunecată. Te-am auzit strigând „solia Mordorului”. Ce-a fost aia? Şi ce-ar putea să facă în Isengard?
― Era un Călăreţ Negru cu aripi ― un nazgul, zise Gandalf. Te-ar fi putut duce în Turnul Întunecimii.
― Nu venise pentru mine, nu-i aşa? îngăimă Pippin. Că doar n-o fi ştiut că aveam…
― Bineînţeles că nu, zise Gandalf. De la Barad-dur la Orthanc sunt două sute de leghe în linie dreaptă şi chiar unui nazgul i-ar lua câteva ore să le străbată. Dar Saruman s-a uitat, cu siguranţă, în Piatră, de când cu atacul orcilor, şi nu mă-ndoiesc că i-au fost citite gândurile mai mult decât şi-ar fi dorit. De aceea a fost trimis un sol, ca să afle ce face. Iar după ce s-a întâmplat în noaptea asta, cred că va mai veni unul. Şi asta foarte curând. Aşa că Saruman o să fie strâns cu uşa până la capăt. Nu are de trimis nici un ostatic în Mordor. Nu mai are Piatra şi nu mai poate să se supună poruncilor. Sauron îşi va închipui că-i ţine ascunşi pe ostatici şi că nu vrea să folosească Piatra. N-o să-l ajute cu nimic pe Saruman dacă-i spune solului adevărul. Căci deşi Isengardul a fost ruinat, el e la adăpost în Orthanc. Aşa că oricum va părea un răsculat. Ne-a respins, tocmai ca să ocolească asta! Nu-mi dau seama pe unde o să scoată cămaşa. Socot că, atâta vreme cât se află în Orthanc, are destulă putere să le facă faţă celor Nouă Călăreţi. S-ar putea să încerce să-l prindă pe nazgul în capcană sau măcar să ucidă afurisenia aia pe care călăreşte. În cazul acesta, Rohanul n-are decât să-şi vadă de caii lui! Dar nu ştiu cum o să fie pentru noi ― bine sau rău. S-ar putea ca Duşmanul să fie nedumerit sau orbit de mânie împotriva lui Saruman. Pesemne că va afla c-am urcat scările Orthancului cu hobbiţii după mine. Sau că un urmaş de-al lui Elendil este în viaţă şi mi-a fost alături. Dacă pe Limbă de Vierme nu l-au înşelat privirile când l-a văzut în armura din Rohan, o să-şi amintească de Aragorn şi de cine zice el c-ar fi. De-asta mi-e teamă. Aşa c-o să cădem din lac în puţ. Cu fiecare pas, Iute ca Gândul te duce mai aproape de Tărâmul Umbrei, Peregrin Took.
Pippin nu răspunse nimic, dar se înfăşură mai bine în mantie, ca şi cum l-ar fi trecut un fior de gheaţă. Străbăteau acum un pământ cenuşiu.
― Uite, zise Gandalf. În faţa noastră se întind văile Meleagului de la Apus. Aici ne întoarcem pe drumul ce duce spre răsărit. Umbra aceea întunecată e intrarea în Viroaga Văgăunii. Pe-acolo se-ajunge în Aglarond şi în Peşterile Scânteietoare. Să nu mă-ntrebi nimic despre ele. Mai bine întreabă-l pe Gimli, dac-ai să te mai întâlneşti cu el, şi-atunci, îţi spun eu, vei primi pentru prima oară un răspuns mai lung decât ţi-ai dorit vreodată. Acum n-ai să vezi peşterile, pentru că, în curând, vor rămâne departe, îndărătul nostru.
― Credeam c-o să opreşti la Văgăuna lui Helm, zise Pippin. Păi, unde mergi?
― La Minas Tirith, înainte ca valurile războiului să-l împresoare.
― Aha! Şi cât mai e pân-acolo?
― Leghe peste leghe, îi răspunse Gandalf. De trei ori mai departe decât lăcaşul regelui Theoden. De-aici, dac-o iei spre răsărit, aşa, ca solii din Mordor, sunt mai bine de o sută de mile. Iute ca Gândul însă trebuie să străbată o distanţă mai lungă. Care dintre ei se va dovedi mai iute? Vom merge până se crapă de ziuă; asta înseamnă câteva ore. Atunci până şi Iute ca Gândul trebuie să se odihnească într-una din văi: în Edoras, aşa trag nădejde. Dormi, dacă poţi! S-ar putea să zăreşti prima geană de lumină a zorilor strălucind pe acoperişul auriu al casei lui Eorl. Iar peste două zile, vei vedea umbra violetă a muntelui Mindolluin şi zidurile turnului lui Denethor sclipind albe în zori.
Şi-acum, la drum, Iute ca Gândul! Aleargă, inimosule, aleargă cum n-ai mai făcut-o până acum! Am ajuns pe pământurile unde ai trăit de când erai mânz şi nu-i piatră pe care să n-o ştii. Hai! Nădejdea noastră-i în iuţeala ta!
Iute ca Gândul îşi scutură capul şi necheză puternic, de parcă l-ar fi îndemnat o goarnă în bătălie. Apoi ţâşni înainte. Picioarele îi scăpărară în flăcări şi fu înghiţit de întuneric.
Înainte să adoarmă, Pippin avu un simţământ ciudat: el şi Gandalf erau stană de piatră pe statuia unui cal în galop, în vreme ce pământul se rotea sub copitele sale, în vâjâitul vântului.
CARTEA A PATRA
I
Îmblânzirea lui Smeagol
― Pe legea mea, stăpâne, am dat de bucluc, zise Sam Gamgee.
Stătea mâhnit cu umerii plecaţi, alături de Frodo, şi scruta întunericul cu ochii mijiţi.
Era, după cât îşi dădeau seama, a treia noapte de când fugiseră de cei din Frăţie; aproape că pierduseră şirul orelor de când se tot căţăraseră şi trudiseră printre povârnişurile şi bolovanii din Emyn Muil; fuseseră nevoiţi de nici ei nu ştiau de câte ori să se întoarcă, pentru că nu mai puteau să înainteze. Alteori, văzuseră că se învârtiseră pe loc, pentru că ajungeau de unde plecaseră cu câteva ceasuri mai devreme. Totuşi, una peste alta, înaintaseră către răsărit, urmărind cât le stătuse în putere să găsească o cale spre ieşire din încrengătura aceea de coline. Dar nu dădeau decât de prăpăstii abrupte, înalte şi de netrecut, care priveau încruntate peste întinderile de jos; la poale, zăceau mlaştini albicioase şi puturoase, unde nu se clintea nimic, nici pasărea în zbor.
Hobbiţii şedeau acum pe marginea unei stânci înalte, golaşe şi mohorâte, care răsărea parcă din ceţuri; îndărătul lor se zăreau înălţimile surpate, încununate de nori fugari. Dinspre răsărit bătea un vânt tăios. Noaptea se aduna peste întinderile fără formă de dinaintea lor; verdele palid începea să bată într-un cafeniu-mohorât. La dreapta, în depărtare, Anduinul, care scânteia vesel în razele soarelui în timpul zilei, era acum ascuns în semiîntuneric. Dar ochii hobbiţilor nu cătară dincolo de Râu, îndărăt, în Gondor, spre prietenii lor de pe pământurile Oamenilor. Ci spre miazăzi şi spre răsărit se uitau lung, acolo unde noaptea se îngâna cu ziua şi se zărea o dungă întunecată, ca un şir de munţi depărtaţi, de fum neclintit. Din când în când, pâlpâia către cer o luminiţă roşie, plăpândă, acolo unde cerul se întâlnea cu pământul.
― Ce belea, zise Sam. Din toate ţinuturile de care-am auzit vreodată, acela-i singurul loc unde n-am vrea să ajungem; şi tocmai într-acolo încercăm să ne croim calea. Dar nu putem s-ajungem, orice-am face. Mi se pare mie c-am luat-o aiurea din capul locului. N-avem cum să coborâm; şi hai să zicem că ajungem jos; o să dăm de mlaştini verzi şi puturoase, vă zic eu. Câh! Nu vedeţi ce urât miroase?
Pufui în vântul care adia.
― Ba da, simt şi eu mirosul, zise Frodo, fără să se clintească însă.
Rămăsese cu ochii aţintiţi spre linia aceea întunecată şi spre flăcăruia care pâlpâia.
― Mordorul, murmură el ca pentru sine. Dacă tot trebuie să mă duc acolo, măcar să pot ajunge iute şi să se termine odată.