Tresări. Bătea un vânt tăios, greu, duhnind rece a hoit.
― Ei, făcu el până la urmă, dezlipindu-şi privirile din zare, doar n-o să stăm aici toată noaptea, oricât de mare ar fi beleaua. Trebuie să găsim un loc mai ferit de popas; poate că ziua o să ne dezvăluie altă cărare.
― Da, altă şi altă cărare, bombăni Sam. Dac-om mai apuca ziua de mâine. Am luat-o pe un drum greşit.
― Oare? făcu Frodo. Cred că asta-i soarta mea; să-mi port paşii către bezna de colo; aşa că trebuie să fie o cale. Dar cine-o să mi-o arate oare, binele sau răul? Toată nădejdea ne-a stat în iuţeală. Întârzierea face jocul vrăjmaşilor. Iar eu asta am făcut: am întârziat. Aşa o fi vrând oare Turnul Întunecimii? Să ne abată din drum? Toate încercările mi-au fost zădărnicite. Trebuia să fi plecat din Frăţie de mult. S-o fi pornit de la miazănoapte, pe Ia răsărit de râu şi de Emyn Muil, ca s-ajung la trecătorile Mordorului peste stearpa Câmpie a Bătăliei. Dar acum ne e cu neputinţă să mai găsim o cale de întoarcere. Pe lângă asta, orcii dau târcoale pe malul de răsărit.
Fiecare zi care trece înseamnă o zi nepreţuită pierdută în zadar. Sunt vlăguit, Sam. Nu ştiu ce-i de făcut. Ce provizii mai avem?
― Numa’ d’alea, cum le ziceţi, lembas, domnu’ Frodo. Avem destul. Oricum, mai bine decât nimic. Când le-am pus în gură prima dată, nu mi-a trecut prin minte c-o să mai vreau altceva. Dar acum tare-aş mai mânca un codru de pâine şi-aş bea o ulcică ― o, ce zic eu? ― barem o jumătate de ulcică cu bere, să-mi ungă gâtlejul. Am târât tot drumul lampa aia de gătit. La ce bun? Nici măcar n-avem cu ce face focul. Iar de fiert nici iarbă nu-i.
Se întoarseră şi coborâră într-o vale pietroasă. Soarele intrase în nori la apus şi noaptea se apropia cu paşi repezi. Dormiră aşa cum putură din cauza frigului, răsucindu-se tot timpul, într-un ungher printre turnurile crestate de stâncă mâncată de vreme; măcar erau la adăpost de vânturile de răsărit.
― I-aţi mai văzut, domnu’ Frodo? întrebă Sam, în timp ce stăteau înţepeniţi de frig, mestecând la pesmeţi de lembas, în lumina cenuşie şi rece a zorilor de ziuă.
― Nu, zise Frodo. N-am mai auzit şi n-am mai văzut nimic de două zile.
― Nici eu, zise Sam. Brrr! Ochii ăia m-au dat peste cap. Pesemne însă c-am scăpat de el până la urmă, netrebnicul! Gollum! O să-i arăt eu un gollum la beregată, dac-am să-l apuc de gât!
― Nădăjduiesc să nu fie nevoie, zise Frodo. Nu ştiu cum de s-o fi luat după noi; cred însă că ai dreptate, ne-a pierdut urma. În ţinutul ăsta uscat şi mohorât nu prea am lăsat urme şi nici miros, chiar pentru un nas mai iscoditor.
― Asta-i treaba, zise Sam. Ce bine-ar fi să scăpăm de tot de el!
― Şi eu zic la fel, spuse Frodo. Însă nu el mă nelinişteşte cel mai mult. Eu mi-aş dori să scăpăm de colinele astea. Simt că le urăsc. Parc-aş sta gol-goluţ şi înţepenit aici, la răsărit, despărţit de bezna de colo doar de întinderi sterpe. E un ochi acolo. Hai! Trebuie să coborâm cumva.
Dar ziua se scurse, iar când după-amiaza începu să scadă, ei mişunau tot pe creastă, fără să fi găsit vreo cale de scăpare.
Uneori, în liniştea acestui ţinut sterp, li se părea că aud zgomote slabe îndărătul lor, o prăbuşire de pietre sau sunete de paşi pe stâncă. Însă când se opreau şi ascultau fără să facă o mişcare, nu mai auzeau nimic, afară de vântul suspinând peste pietre. Dar până şi acesta părea o şuierătură uşoară printre nişte dinţi ascuţiţi.
Încă de la începutul zilei, creasta Emyn Muil o apucase uşor către miazănoapte, în vreme ce ei se trudeau să meargă mai departe. De-a lungul crestei se întindea acum o vale mare, râpoasă, din piatră roasă de vremuri, brăzdată din loc în loc de prăpăstii ca nişte şanţuri care se povârneau abrupt, formând trecători adânci în stâncă. Ca să găsească o cărare în aceste căscături tot mai adânci şi mai dese, Frodo şi Sam o luaseră la stânga, depărtându-se de muchie, şi, fără să-şi dea seama, coborâseră leghe după leghe, încet, dar sigur; culmea stâncoasă se pierdea lin, până spre câmpie.
În cele din urmă se văzură nevoiţi să se oprească. Creasta cotea brusc către miazănoapte şi era străbătută de un făgaş mai adânc.
Pe partea cealaltă urca iar, abrupt, câteva sute de metri; o stâncă mare, cenuşie se desluşea dinaintea lor netedă şi dreaptă, parcă tăiată cu barda. Nu puteau merge mai departe şi trebuiau s-o ia fie spre apus, fie spre răsărit., Dar dacă o luau spre apus ar fi pregetat şi s-ar fi căznit şi mai mult, ajungând înapoi, în inima colinelor; iar dacă o luau spre răsărit, ajungeau în prăpastia de jos.
― N-avem încotro, Sam, va trebui să ne târâm pe făgaşul ăsta, zise Frodo. Hai să vedem încotro ne duce.
― Pun rămăşag că spre alt povârniş nenorocit, zise Sam. Despicătura era mai lungă şi mai adâncă decât părea. În timp ce coborau, dădură la un moment dat de nişte copaci noduroşi şi chirciţi, primii pe care îi vedeau de zile întregi. Cei mai mulţi erau mesteceni şi, din loc în loc, câte un brad. Mulţi erau uscaţi şi piperniciţi, muşcaţi până la măduvă de vânturile de răsărit. Cândva, în zile mai blânde, probabil că aici fusese o pădure frumoasă, dar acum, după vreo cincizeci de paşi, copacii dispărură, deşi se zăreau ici-colo buturugi putrede, până aproape de muchie. Albia făgaşului care se întindea de-a lungul unei despicături era plină de bolovani şi se povârnea abrupt. Când, în sfârşit, ajunseră la capăt, Frodo se lăsă pe vine.
― Ia te uită, zise el. Ori am coborât noi o groază, ori s-a scufundat stâncă. De-aici e mult mai mică şi pare mai blândă.
Sam îngenunche alături şi privi fără nici o tragere de inimă peste buza prăpastiei. Dădu cu ochii de steiul care se înălţa în stânga.
― Mai blândă, mormăi el. Păi, socotesc că-i totdeauna mai lesne să cobori decât să urci. Cine nu-i în stare să zboare poate să sară.
― Ar fi o săritură cam mare, zise Frodo. Vreo, să zicem… Rămase o clipă, măsurând distanţa din ochi:
― … vreo treizeci şi cinci de paşi, nu mai mult.
― Păi, n-ajunge? făcu Sam. Uf! Mi-e tare urât să mă uit în jos de la înălţime. Dar una-i să te uiţi, şi alta-i să urci.
― În orice caz, zise Frodo, cred c-am putea urca pe-aici; şi am încredinţarea că trebuie să încercăm. Vezi, stânca-i altfel de cum era cu câteva leghe în urmă. E prăbuşită şi crăpată.
Versantul era, într-adevăr, mai puţin pieptiş şi se povârnea uşor în afară. Arăta ca un meterez uriaş sau ca un perete abrupt ieşit din mare, ale cărei temelii se mişcaseră, astfel încât apăruseră crăpături nesfârşite şi muchii întinse, pe alocuri semănând cu nişte scări mari.
― Dacă vrem să încercăm să coborâm, ar trebui să o facem chiar acum. Se întunecă devreme. Cred că se apropie furtuna.
La răsărit, munţii ca o pată fumurie se pierdeau într-o negură care îşi întindea braţele lungi spre apus. Se auzea deja zvon depărtat de tunet purtat de rafalele vântului tot mai puternic. Frodo pufni şi se uită la cer cu îndoială. Îşi petrecu cingătoarea peste mantie şi şi-o strânse, apoi îşi azvârli bocceluţa pe spate şi păşi spre muchie.
― Eu am de gând să-ncerc, spuse el.
― Foarte bine, zise Sam fără nici o poftă. Dar o iau eu înainte.
― Tu? făcu Frodo. Ce te-a făcut să te răzgândeşti, de vrei să cobori?
― Nu m-am răzgândit. Dar, gândiţi-vă, cel care-i mai jos alunecă primul. Nu vreau să vă cad în cap şi să vă fac grămadă. N-are nici un rost să moară doi dintr-o lovitură.
Înainte ca Frodo să-l poată împiedica, Sam se aşeză, îşi azvârli picioarele peste muchie şi se răsuci, căutând un punct de sprijin.