Mare mirare de mai făcuse vreodată o asemenea ispravă cu sânge rece sau altceva atât de necugetat!
― Nu, nu! Sam, catâr bătrân ce eşti! făcu Frodo. Ai să mori, dacă o s-o iei aşa, orbeşte. Întoarce-te!
Îl înşfacă pe Sam de sub braţe şi îl trase în sus.
― Aşteaptă puţin! Ai răbdare, continuă el.
Apoi se întinse la pământ şi îşi iţi capul peste margine; dar lumina părea să scadă repede, deşi soarele nu apusese încă.
― Cred că ne putem descurca, hotărî el pe dată. Eu, cel puţin, pot; şi tu la fel, dacă-ţi păstrezi cumpătul şi mă urmezi cu atenţie.
― Nu ştiu cum sunteţi aşa de sigur, zise Sam. Că doar n-aveţi cum să vedeţi până în fundul prăpastiei pe lumina asta. Şi dacă ajungeţi să n-aveţi unde pune piciorul şi de ce vă agăţa?
― Socot că voi urca înapoi, zise Frodo.
― Uşor de zis, se oţărî Sam. Mai bine-aşteptăm până dimineaţă când s-o lumina mai bine.
― Nu! Pentru nimic în lume, rosti Frodo avântat. Mă mustru pentru fiecare ceas pierdut, pentru orice minuţel. Cobor să văd care-i treaba. Nu veni după mine, până nu mă-ntorc sau te strig.
Se agăţă cu degetele de buza pietroasă a prăpastiei şi se lăsă uşor în jos; n-apucă să-şi întindă braţele de tot, când simţi un prag sub picioare.
― Am dat de-o treaptă care se întinde mult spre dreapta, zise el. Pot să stau liniştit aici, fără să mă ţin de nimic. O să…
Se opri pe nepusă masă.
Bezna se aduna acum cu iuţeală, venind dinspre răsărit şi împrăştiindu-se pe cer. Deasupra răsună un tunet sec. Fulgere palide se izbeau de coline. Apoi se stârni vuind o rafală de vânt sălbatic, străbătută de un ţipăt ascuţit şi pătrunzător. Hobbiţii auziseră exact acelaşi strigăt departe, în mlaştină, când fugiseră din Hobbiton. Chiar şi acolo, în codrii din Comitat, le îngheţase sângele în vine. Darămite aici, în pustiu! Îi cuprinse şi mai tare groaza; îi străpunse ca nişte lame reci de groază şi de disperare, tăindu-le respiraţia. Le stătu inima în loc. Sam căzu cu faţa la pământ. Fără să vrea, Frodo se desprinse de stâncă şi îşi acoperi urechile. Se clătină, alunecă şi se prăbuşi cu un geamăt. Sam îl auzi şi se târî căznit până la muchie.
― Stăpâne! Stăpâne! strigă el. Stăpâne!
Nu mai auzi nici un răspuns. Se trezi tremurând din cap până-n picioare, dar trase aer în piept şi mai strigă o dată:
― Stăpâne!
Vântul părea să-i vâre cuvintele înapoi în gâtlej, dar în vâjâitul care trecea peste prăpastie şi peste coline îi ajunse la urechi un strigăt slab, de răspuns.
― E bine! E bine! Sunt aici. Dar nu văd nimic.
Frodo strigă cu un glas slab. De fapt, nu era prea departe. Nu se prăbuşise în gol, ci alunecase şi se ridicase dintr-o săritură pe un prag mai lat, la numai câţiva paşi mai jos. Din fericire, în acest punct versantul era teşit bine şi vântul îl lipi de stâncă, aşa că nu se rostogolise în hău. Încercă să se liniştească puţin, lipindu-şi obrazul de piatra rece; îşi simţea inima bătând nebuneşte. Dar fie că întunericul devenise de nepătruns, fie că ochii lui îşi pierduseră vederea, în jur era o beznă totală. Se întreba dacă nu cumva fusese lovit de orbire. Trase aer în piept.
― Întoarceţi-vă! Întoarceţi-vă! se auzi glasul lui Sam în întunericul de deasupra.
― Nu pot, zise el. Nu văd. Nu găsesc nici un punct de sprijin. Nu mă pot mişca încă.
― Ce să fac, domnu’ Frodo? Ce să fac? strigă Sam, aplecându-se primejdios de mult.
De ce nu putea să vadă stăpânul lui? Era întuneric, într-adevăr, dar nu chiar aşa. Îl zări pe Frodo dedesubt ― o umbră stingheră, cenuşie, lipită de stâncă. Dar era mult prea departe ca să-i întindă o mână de ajutor.
Tunetul despică iar înălţimile; apoi se porni ploaia. Se izbea de stâncă, rece, tăioasă amestecată cu grindină, ca o pânză de apă orbitoare.
― Cobor la dumneavoastră! ţipă Sam, deşi cât şi-ar fi dorit să nu rostească aceste cuvinte
― Nu, nu! Aşteaptă! îi răspunse Frodo ceva mai îmbărbătat. Am să-mi revin îndată. Deja mă simt mai bine. Aşteaptă! Nu poţi face nimic fără o funie.
― Funie! strigă Sam sălbatic, ca pentru sine, oarecum uşurat. Mai bine-aş atârna eu de-o funie, să mă vadă toţi zevzecii de la o poştă! Nu eşti decât o secătură, Sam Gamgee; aşa-mi zicea mie mereu Unchiaşu’, asta era vorba lui! Funie!
― Nu mai bodogăni! strigă Frodo, supărat, dar şi înveselit; îşi revenise acum. Mai lasă-l pe Unchiaşul ăla al tău. Doar nu vrei să spui că ai vreo funie prin buzunar? Dacă-i aşa, scoate-o.
― Da, domnu’ Frodo, e-n raniţa mea. Am cărat-o după mine sute de mile şi parc-am fost lovit cu leuca de-am uitat-o.
― Atunci, pune mâna şi dă-i drumul jos!
Sam îşi desfăcu iute raniţa şi începu să scotocească. Găsi, într-adevăr, la fund un colac de funie cenuşiu-argintie, împletită de seminţia din Lorien. Azvârli un capăt spre stăpânul lui. Bezna părea să se ridice de pe ochii lui Frodo; sau poate-i revenea vederea. Zări firul cenuşiu care cobora unduindu-se şi i se păru o lucire argintie. Acum că avea un punct luminos în întuneric asupra căruia să-şi aţintească privirile, nu se mai simţea chiar aşa buimac. Lăsându-se greu în faţă, îşi înfăşură strâns capătul în jurul taliei, iar apoi apucă funia cu ambele mâini.
Sam se dădu îndărăt şi îşi propti picioarele într-o buturugă la vreo doi metri de muchie. Cu chiu cu vai, Frodo ajunse sus şi se aruncă la pământ.
Tunetele bubuiau şi huruiau în depărtare, iar ploaia vijelioasă nu mai contenea. Hobbiţii se târâră îndărăt, pe făgaş; dar nu aflară acolo cine ştie ce adăpost. În jurul lor se porniseră şuvoaie de apă; curând se uniră într-un potop care se izbea aburind de pietre, împroşcând peste stâncă, de parcă s-ar fi scurs din burlanele unui acoperiş uriaş.
― Puteam să mă-nec acolo, jos, sau să mă fi luat apele, zise Frodo. Ce noroc pe mine să ai funia aia!
― Era bine dacă-mi aduceam mai repede aminte c-o am, rosti Sam. Poate v-amintiţi cum puneau funiile în bărci când am pornit Ia drum, acolo, în ţinutul elfesc. Nu m-am putut abţine şi-am vârât şi eu un colac în desagă. Sunt ani de-atunci. „Cine ştie când îţi poate fi de ajutor!”, aşa a zis Haldir parcă, sau altul de-acolo. Şi-a avut dreptate.
― Păcat că nu m-am gândit să iau şi eu o bucată, zise Frodo; dar am părăsit Frăţia în grabă şi zăpăceală. Dacă aveam destulă, am fi putut coborî. Cât e de lungă funia ta?
Sam o scoase încet şi-o măsură cu braţele:
― Cinci, zece… douăzeci, treizeci de coţi. Cam atât, zise el.
― Cine-ar fi crezut! exclamă Frodo.
― Ah! Aşa e! făcu Sam. Elfii sunt o seminţie minunată. Pare cam subţire, dar e zdravănă; şi e moale ca puful la pipăit. Şi se poate strânge mult. E tare uşoară. Minunată seminţie, pe legea mea!
― Treizeci de coţi, făcu Frodo gânditor. Cred c-ar fi de-ajuns. Dacă furtuna se termină înainte de căderea nopţii, eu unul am să-ncerc.
― Ploaia s-a potolit aproape de tot, zise Sam. Dar să nu cumva să faceţi ceva necugetat şi să plecaţi iar în întuneric, domnu’ Frodo. Eu unul nu mi-am revenit după ţipătul ăla adus de vânt. Poate dumneavoastră, da. Părea un călăreţ negru; dar unul zburător, dacă aşa ceva-i cu putinţă. Mă gândesc c-ar fi mai bine să ne-odihnim în despicătura asta până s-o scurge noaptea.
― Iar eu mă gândesc că nu mai vreau să stau nici o clipă înţepenit aici, pe muchia asta, cu ochii din Ţara Întunecimii zgâindu-se la noi de dincolo de mlaştini, zise Frodo.
La acestea, se ridică şi coborî din nou pe fundul făgaşului. Privi în zare. Către răsărit, cerul se însenina iar. Furtuna îşi ridica poalele ude şi zdrenţuite, căci aripile măreţe şi războinice se îndreptaseră asupra crestelor Emyn Muil, şi acolo adăstară o vreme gândurile întunecate ale lui Sauron. Dar curând, se întoarse ca să biciuie Valea Anduinului cu grindină şi cu fulgere, aruncându-şi umbra peste Minas Tirith cu iz de bătălie. Apoi se lăsă în munţi şi, adunându-şi lăncile măreţe, se rostogoli agale asupra Gondorului şi la poalele Rohanului, până ce, departe, călăreţii din câmpie îi zăriră stâlpii întunecaţi îndărătul soarelui în vreme ce înaintau către Apus. Dar aici cerul albastru al serii se deschise din nou peste pustietate şi peste smârcurile puturoase; apărură câteva stele palide, ca nişte găuri în coviltirul peste care răsărise luna nouă.