― Ce bine e să vezi din nou, zise Frodo, trăgând adânc aer în piept. Ştii că mi-a trecut o clipă prin minte că mi-am pierdut vederea? De la fulgere sau de Ia ceva mai rău. Nu vedeam nimic; chiar nimic. Până mi-ai trimis funia aia. Parcă strălucea.
― Seamănă pe întuneric cu argintul, spuse Sam. N-am observat până acum, deşi nu-mi amintesc s-o fi scos de când am vârât-o demult în desagă. Dar dacă sunteţi pus pe căţărat, domnu’ Frodo, cum o să faceţi? Treizeci de coţi, adică optsprezece stânjeni, cam asta-i şi înălţimea stâncii, după cum aţi socotit.
Frodo chibzui o clipă.
― Înnoad-o bine în jurul ciotului ăluia, Sam, zise el. Apoi cred că o să-ţi fac pe plac de data asta şi-o să te las să porneşti primul. Eu am să ţin funia, aşa că tu nu va trebui decât să te fereşti cu mâinile şi picioarele. Nu mă supăr dacă te mai sprijini din când în când de câte-un prag, să-mi mai trag şi eu sufletul. După ce ajungi jos, am să te urmez şi eu. Acum mi-am mai revenit.
― Foarte bine, zise Sam cu inima grea. Dacă aşa trebuie, hai s-o facem.
Luă funia şi o legă strâns în jurul ciotului cel mai apropiat de buza prăpastiei; apoi îşi petrecu celălalt capăt în jurul taliei. Fără nici o tragere de inimă, se răsuci şi se pregăti să coboare.
Se dovedi mult mai uşor decât se aşteptase. Parcă îi dădea curaj funia, deşi închidea ochii de câte ori se uita jos printre picioare. La un moment dat, nimeri peste o porţiune mai grea, unde peretele era neted si chiar cavernos; acolo se lăsă să lunece legănându-se pe funia de argint. Dar Frodo îl coborî încet şi cu grijă, aşa că trecu cu bine şi peste asta. Nu-i fusese teamă decât că o să se sfârşească toată funia şi-o să rămână atârnat, dar Frodo mai avea încă un rotocol zdravăn în mână, când îl auzi pe Sam strigând: ― Am ajuns!
Glasul îi răsuna foarte limpede dedesubt, el, însă, nu se zărea; cenuşiul mantiei sale se pierdea în asfinţit. Lui Frodo îi trebui ceva mai mult ca să ajungă la el. Îşi legase funia în jurul taliei şi o prinsese bine de ciotul acela; o scurtase destul, ca să nu se lovească în momentul în care avea să atingă pământul; totuşi, nu voia să se pună în primejdie, căci nu avea atâta încredere în firicelul acela cenuşiu. Cu toate acestea, în două locuri fu nevoit să se lase cu totul în voia funiei: suprafaţa stâncii era netedă, n-avea cum se agăţa, nici măcar cu degetele lui de hobbit, iar pragurile erau foarte depărtate. Dar, până la urmă, ajunse şi el jos.
― Na, c-o făcurăm şi pe-asta! strigă el. Am reuşit să scăpăm din Emyn Muil! Mă-ntreb acum ce ne mai aşteaptă. Te pomeneşti că acuşica o să tânjim să mai simţim piatra tare sub picioare.
Dar Sam nu-i răspunse. Se uită lung în sus, la stâncă.
― Găgăuţă! Neghiobule! exclamă el. Funia mea drăgălaşă stă legată acolo de-un ciot, iar noi suntem aici, jos. Ce scară bună i-am mai lăsat nemernicului ăluia de Gollum! Nu ne rămâne decât să punem un zapis să-l anunţăm pe unde am luat-o! Prea scăpaserăm uşor!
― Dacă-ţi trece prin cap vreun gând legat de cum am fi putut coborî cu tot cu funie, atunci să mă faci pe mine găgăuţă sau cum ţi-o fi zis Unchiaşul, zise Frodo. Urcă şi dezleag-o, dacă pofteşti, şi pe urmă dă-ţi drumul jos!
Sam se scarpină în cap.
― Nu, nu-mi vine nici o idee, zise el. Şi vă cer iertare, dar, ce să fac, tare mi-e greu s-o las aici.
Luă capătul funiei, îl scutură uşor şi îl mângâie.
― E dureros să mă despart de orice lucru pe care l-am luat cândva din ţinutul elfesc. S-ar putea s-o fi împletit chiar Galadriel, murmură el, clătinând îndurerat din cap.
Ridică privirile şi mai trase o dată de sfoară, în semn de rămas-bun. Spre marea mirare a celor doi hobbiţi, funia căzu încolăcită drept în capul lui Sam. Frodo începu să râdă.
― Cine a legat funia? întrebă el. Bine c-a ţinut cît am coborât. Când mă gândesc că m-am încrezut în nodul tău…
― N-oi fi bun la căţărat, domnu’ Frodo, rosti el bosumflat, dar mai ştiu şi eu câte ceva despre funii şi noduri. Din familie, cum aţi zice dumneavoastră. Păi, bunicu-meu, şi după aia unchiu’ Andy, care-a fost fratele mai mare al Unchiaşului, au mers odinioară pe sârmă peste Câmpunalt. Iar eu am strâns nodul în jurul ciotului ca oricare făptură din Comitat sau din afară.
― Atunci s-o fi frecat de buza prăpastiei şi s-o fi rupt, conchise Frodo.
― Pun rămăşag că nu-i aşa, spuse Sam şi mai jignit, aplecându-se să cerceteze capetele. Nu, n-a fost asta. E neatinsă!
― Atunci mă tem că s-a dezlegat nodul, îşi dădu Frodo cu părerea.
Sam clătină din cap, fără să zică nimic. Îşi petrecu gânditor funia printre degete.
― Puteţi să credeţi ce poftiţi, domnu’ Frodo, zise el într-un târziu. Dar eu gândesc că s-a dezlegat singură, la chemarea mea.
O încolăci şi o vârî cu duioşie în desagă.
― Important e că a căzut iar la noi, spuse Frodo. Acum trebuie să ne gândim ce-o să facem mai departe. Se lasă noaptea. Ce frumoase-s stelele! Şi luna!
― Te ung la inimă, nu-i aşa? zise Sam, ridicându-şi privirile. Au ceva elfesc în ele. Şi luna-i în creştere. N-am mai văzut-o de vreo două nopţi de-atâţia nori. Luminează destul de puternic.
― Da, încuviinţă Frodo; dar de-abia peste câteva zile o s-avem lună plină. Nu cred că-i bine să trecem smârcurile pe lumina asta slabă.
Porniră mai departe sub cele dintâi umbre ale nopţii. După o vreme, Sam se întoarse şi se uită îndărăt la drumul pe care veniseră. Gura făgaşului se căsca neagră în stânca întunecată.
― Ce bine-mi pare că ne-am luat funia înapoi, zise el. L-am cam pus la-ncurcătură pe neisprăvitul ăla. Să vedem cum şi-o zdreli picioarele alea urâte peste praguri!
Se dezlipiră până la urmă de stânca şi plecară prin pustiul acela de bolovani şi de pietre colţuroase umede şi lunecoase din cauza potopului de ploaie.
Pământul se povârnea încă abrupt, până hăt-departe. Nu merseră mult şi dădură de o crăpătură care se căsca deodată, mare şi neagră dinaintea lor. Nu era prea lată, însă nu se putea sări peste ea pe întuneric. Li se păru că aud un susur de apă în măruntaiele ei. Crăpătura se curba în stânga, spre miazănoapte, şi se întorcea către coline, oprindu-le astfel drumul în direcţia aceea, cel puţin cît era întuneric.
― N-ar fi mai bine s-o luăm îndărăt la miazăzi, pe la poalele stâncii? întrebă Sam. Poate-om găsi vreun ascunziş pe-acolo sau chiar o peşteră, ceva.
― Ba da, spuse Frodo. Am obosit şi nu cred că mă mai pot târî printre pietre în noaptea asta; cu toate că mă calcă pe nervi orice clipă pierdută. Ce bine-ar fi s-avem în faţă o cărare bătătorită! Aş merge până mi s-ar toci tălpile.
Mersul pe la poalele colţuroase ale Emin Muilului li se păru tare anevoios. Şi Sam nu dădu peste nici un ascunziş sau o grotă în care să se adăpostească; dinaintea lor se întindeau doar povârnişuri înnegurate pe lângă stânca acum mai înaltă şi mai abruptă ca înainte. Până la urmă, se aruncară osteniţi la pământ, lângă un bolovan la adăpost de vânt, nu departe de buza prăpastiei.