Acolo statură vârâţi unul într-altul cu sufletul înnegurat, în noaptea rece, împietrită, până ce somnul li se strecură sub gene, oricât s-ar fi căznit să-l alunge. Luna strălucea limpede sus, pe cer. Lumina ei subţire şi albă arginta feţele pietrelor şi scălda zidurile reci şi încruntate ale stâncii, preschimbând toată întinderea aceea întunecată într-un cenuşiu palid, îngheţat, mişcat din loc în loc de umbre smolite.
― Bun! făcu Frodo, ridicându-se şi înfăşurându-se mai bine în mantie. Dormi un pic, Sam, şi ia pătura mea. Am să fac de pază şi-am să mă plimb puţin încolo şi-ncoace.
Deodată se încorda şi-l apucă, ghemuindu-se, pe Sam de braţ.
― Ce-i aia? şopti el. Uită-te acolo, pe stâncă! Sam se uită şi trase adânc aer printre dinţi.
― Ssst! făcu el. Asta ne mai lipsea! E Gollum ăla! Vipere şi şerpi! Ce credeam, c-o să scăpăm aşa uşor, cu o căţărătură, două? Ia uitaţi-vă la el! Parcă-i un păianjen scârbos pe un perete!
Pe suprafaţa unei râpe abrupte şi-aproape netede, după cum le păru în lumina palidă a lunii, se mişca o umbră mică şi neagră, cu membrele subţiri şi răşchirate. Pesemne că mâinile şi degetele de la picioare se agăţau de micile ieşituri de care hobbiţii nu s-ar fi putut prinde. Dar arăta ca şi cum s-ar fi târât în jos pe perniţe lipicioase, ca o arătare mare, în căutare de pradă, din neamul gândacilor. Şi cobora cu capul în jos, de parcă ar fi amuşinat pământul.
Din când în când îşi dădea capul încet pe spate, răsucindu-şi cu totul gâtul subţire şi lung; hobbiţii zăriră două luminiţe strălucind palid: ochii lui, care sclipiră o clipă în lumina lunii, acoperindu-se apoi iute de pleoape.
― Credeţi că ne vede? întrebă Sam.
― Nu ştiu, zise Frodo liniştit. Dar cred că nu. Şi unor ochi prietenoşi le-ar fi greu să vadă mantiile acestea elfeşti. Eu unul nu te pot vedea pe întuneric nici la doi paşi. Şi-am auzit că nu-i place nici pe soare, nici pe lună.
― Atunci de ce coboară chiar pe-aici? întrebă Sam.
― Mai încet, Sam, îl potoli Frodo. Pesemne că ne simte. Şi cred că are auzul ascuţit, ca elfii. Mi se pare c-a auzit ceva acum, poate chiar glasurile noastre. Am cam strigat acolo, sus; şi-am vorbit până acum cu glas tare.
― Ei, m-am cam săturat de el, zise Sam. Ce tot vine după noi? la să-l iau un pic la întrebări. Cred că acum n-o să putem să-i dăm brânci.
Sam se strecură tiptil spre stâncă, trăgându-şi bine gluga cenuşie pe frunte.
― Ai grijă, şopti Frodo, urmându-l. Să nu-i atragi atenţia. E mult mai primejdios decât pare.
Silueta neagră coborâse, agăţându-se de stâncă, vreo trei sferturi din distanţă. Era acum cam la cincizeci de picioare, chiar mai puţin, de poalele stâncii. Hobbiţii îl urmăreau ghemuiţi stană de piatră, ascunşi după un bolovan uriaş. Ai fi zis că ajunsese într-un loc mai dificil sau că îl necăjea ceva. Îl auzeau pufăind şi din când în când şuierând câte-o înjurătură. Îşi înălţă capul şi li se păru că scuipă. Apoi îşi continuă coborâşul. Acum îi auzeau glasul spart şi sâsâit.
― Ah, ssst! Uşurel, nepreţuitul meu! Graba ssstrică treaba! Nu trebuie sssă ne punem la bătaie pielea, nu-i aşşşa, nepreţuitule? Nu, nepreţuitule… gollum! îşi ridică iar capul, clipi la lumină, şi-nchise iute ochii.
― N-o putem suferi! şuieră el. Ssscârboasă, ssscârboasă şşşi tremurătoare lumină e… ssst… ne issscodeşte, nepreţuitule, ne arde la ochi.
Tot coborând, şuieratul i se auzi mai ascuţit şi mai limpede.
― Unde essste, unde essste nepreţuitul meu, nepreţuitul meu? E-al nostru, e-al nostru şi-l poftim. Hoţii, hoţii, ssscârbele alea de hoţomani! Unde-or fi cu nepreţuitul meu? Blestemaţii! Îi urâm!
― Parcă n-ar şti că suntem aici, nu-i aşa? şopti Sam. Şi ce-o fi nepreţuitul lui? O fi vrând să zică…
― Sst, îl opri Frodo. E destul de aproape acum ca s-audă şi-o şoaptă.
Într-adevăr, Gollum se oprise iar brusc, şi capul lui mare, proptit în gâtul sfrijit, i se bălăngăni dintr-o parte în alta, ca şi cum ar fi ascultat. Ochii lui spălăciţi erau întredeschis! Sam se chirci, deşi degetele îi tresăriră neliniştite. Ochii lui plini de mânie şi scârbă nu i se mai dezlipiră de creatura strâmbă care începu acum iar să se mişte, să sâsâie şi să bolborosească.
Ajunse, în sfârşit, la vreo douăsprezece picioare deasupra lor. Din locul acela, stâncă se teşea abrupt înăuntru şi nici măcar Gollum nu putu să găsească sprijin. Păru că vrea să se răsucească, să ajungă cu picioarele în jos. Atunci însă se prăbuşi, ţipând ascuţit, în cădere îşi încolăci picioarele şi braţele în jurul trupului, ca un păianjen care se lasă pe un fir.
Sam ţâşni din ascunzătoarea lui şi, din două salturi, străbătu distanţa dintre el şi poalele stâncii. Până să se poată Gollum ridica, sări peste el. Dar chiar aşa, luată pe nepusă masă, arătarea se dovedi mai sprintenă decât s-ar fi aşteptat hobbitul. Înainte să găsească un punct de sprijin, Sam fu încolăcit de braţele şi picioarele acelea lungi care îl strângeau fără să-l strivească, dar tare ca nişte funii cumplite. Degetele lipicioase îi pipăiau beregata. Apoi simţi muşcătura unor dinţi ascuţiţi în umăr. Nu mai putu decât să-l izbească în faţă cu capul lui rotund şi tare. Gollum sâsâia şi scuipa, dar nu-l slăbea deloc.
Dacă ar fi fost singur, lucrurile ar fi luat o întorsătură urâtă pentru Sam. Dar Frodo sări în picioare şi îşi trase spada Sting din teacă. Cu mâna stângă îl apucă pe Gollum de părul său rar şi-i dădu capul pe spate. Gâtul lung al arătării se întinse şi ochii spălăciţi şi otrăviţi rămaseră pironiţi la cer.
― Lasă-l, Gollum, îi porunci el. Aceasta-i Sting. Doar ai mai văzut-o cândva. Lasă-l, că altfel ai s-o simţi de data asta. Îţi tai beregata.
Gollum se prăbuşi ca o funie udă. Sam se ridică, pipăindu-şi umărul. Ochii îi clocoteau de mânie, dar nu avea pe cine să se răzbune: vrăjmaşul lui zăcea neputincios pe pietre, gudurându-se şi schelălăind.
― Nu ne lovi! Nu-i lăsa să ne-atingă, nepreţuitule! Hobbiţeii cumsecade n-or să ne lovească, nu-i aşa? Că doar noi n-am vrut să le facem vreun rău, dar ei au sărit pe noi ca pisicile pe bieţii şoareci. Aşa, aşa, nepreţuitule! Iar noi suntem aşa singuri, gollum. Noi o să fim drăguţi cu ei, tare drăguţi, dacă şi ei or să fie aşa. Da, daaa.
― Ei, ce-i de făcut? zise Sam. Eu zic să-l legăm, ca să nu se mai furişeze după noi.
― Dar asta o să ne-omoare, o să ne-omoare, schelălăi Gollum. Hobbiţei haini la inimă. Să ne lege ei în tărâmul ăsta rece, de piatră, gollum, gollum! Îl înecară suspinele.
― Nu, zise Frodo. N-avem cum să-l ucidem în situaţia asta. Amărâtul! La urma urmei nu ne-a făcut nici un rău.
― Oare? făcu Sam, pipăindu-şi umărul. Oricum avea de gând s-o facă. Şi, vă zic, şi-acum ticluieşte să ne gâtuie în somn.
― Nu zic că nu-i aşa, încuviinţă Frodo. Dar una e ce ticluieşte el, şi alta ce poate să ne facă acum.
Rămase o clipă pe gânduri. Gollum zăcea neclintit, dar nu mai miorlăia. Sam se uita la el încruntat. Atunci lui Frodo i se păru că aude foarte clar, dar depărtat, glasuri de demult:
Ce păcat că Bilbo n-a înjunghiat-o pe făptura asta ticăloasă, când a avut prilejul!
Păcat? Păi, tocmai teama de Păcat i-a oprit mâinile. Teama de păcat şi Milostivirea; să nu loveşti fără pricină.
Nu mă tem de păcat când e vorba de Gollum. Îşi merită moartea.