Îşi merită moartea! Nu mă îndoiesc de asta. Multe vieţuitoare îşi merită moartea. Iar altele îşi merită viaţa, dar mor. Însă ai tu putinţa să le dăruieşti viaţa? Atunci ia-o mai uşor cu moartea în numele dreptăţii, gândindu-te la propria-ţi piele. Nici măcar înţelepţii nu au putinţa să vadă tot ce-i la urmă.
― Foarte bine, rosti el tare, coborându-şi spada. Dar tot mă tem. Şi totuşi, după cum vezi, n-o să m-ating de creatura asta, căci acum, că o văd în faţa ochilor, mi s-a făcut milă.
Sam rămase cu ochii holbaţi la stăpânul său; părea că vorbeşte cuiva care nu era de faţă. Gollum îşi ridică încet capul.
― Daa, sssuntem nişşşte ticăloşşşi, nepreţuitelor, schelălăi el. Îndurare! Îndurare! Hobbiţii n-or să ne ucidă; hobbiţii sunt buni.
― Nu, n-o să te ucidem, spuse Frodo. Dar nici n-o să te lăsăm să pleci. Eşti tot numai răutate şi nu ne putem încrede în tine, Gollum. Va trebui să vii cu noi, asta-i tot. Şi n-o să te pierdem din ochi. Însă trebuie să ne dai o mână de ajutor, când o să fii în stare. După faptă şi răsplată.
― Da, aşşşa e, făcu Gollum, ridicându-se în capul oaselor. Sunt buni hobbiţii. O sssă mergem cu ei. O sssă le-arătăm poteci ferite-n întuneric, da, da! Şşşi unde ssse duc ei, oare, de-sss nevoiţi sssă ssstrăbată asssemenea meleaguri reci, de piatră. Tare ne minunăm, tare ne mai minunăm.
Îşi înălţă clipind privirile spre ei şi în ochii lui spălăciţi scapără o sclipire şireată şi curioasă. Sam pufni dispreţuitor şi se ţinu să vorbească; dar părea să simtă că se petrecea ceva ciudat cu stăpânul lui. Fără doar şi poate, starea acestuia se schimbase. Îîn orice caz, rămase uluit de răspunsul lui.
Frodo se uită drept în ochii lui Gollum, care clipi iute şi îşi feri privirile.
― Ştii tu sau măcar bănuieşti, Smeagol, zise el liniştit şi aspru. Şi presupun că ştii drumul într-acolo.
― Ah! Sss! făcu Gollum, acoperindu-şi urechile cu mâinile, ca şi cum rostirea acestui nume l-ar fi durut. Am bănuit, am bănuit, şopti el; şi n-am vrut să-i lăsăm, nu? Nu, nepreţuitule, n-am vrut să-i lăsăm pe hobbiţii ăştia drăguţi. Praf, praf şi cenuşă; şi sete-i acolo; şi puţuri peste puţuri şi orci ― mii de orci. Hobbiţii cumsecade nu trebuie sssă ssse ducă acolo.
― Aşadar, ai fost în Mordor, nu-i aşa? stărui Frodo. Şi te simţi atras iar într-acolo…
― Da, da. Nu! ţipă Gollum. Doar o dată, din întâmplare, nepreţuitule. Da, din greşeală. Dar n-o să ne întoarcem. Nu, nu!
Apoi brusc îşi schimbă glasul şi limba; suspină din rărunchi şi vorbi, dar parcă nu lor.
― Lasă-mă-n pace, gollum! Mă doare. O, bietele mele mâini, gollum! Eu, noi… eu nu vreau să mă întorc. Nu ştiu pe unde. Sssunt obosit. Eu… noi nu ştim pe unde, gollum, gollum; nu, nu ştim. Ei stau treji tot timpul. Gnomi, oameni şi elfi ― elfii îngrozitori, cu ochii strălucitori. Nu ştiu pe unde! Of!
Se ridică în picioare şi, strângându-şi mâna lui lungă într-un nod osos, descărnat, arătă tremurând către răsărit.
― Noi nu! Nu pentru voi! Apoi se prăbuşi iar.
― Gollum, gollum, schelălăi el cu faţa la pământ. Nu te uita la noi! Pleacă! Du-te şi te culcă!
― N-o să plece şi nici n-o să se culce la porunca ta, Smeagol, zise Frodo. Dar dacă vrei într-adevăr să te eliberezi, atunci trebuie să m-ajuţi. Şi asta mă tem că-nseamnă să ne găseşti cărarea către el. Însă nu-i nevoie să mergi tot drumul, să treci de poartă, doar pe tărâmul Lui.
Gollum se ridică iar în capul oaselor şi se uită la el printre gene.
― E-acolo, cotcodăci el. Mereu acolo. Orcii or să v-atace peste tot. Dai la tot pasu’ de orci Ia răsărit de Râu. Nu-l mai iscodiţi atâta pe Smeagol. Bietul, bietul Smeagol, a plecat tare demult. l-au luat Nepreţuitul şi-acum e pierdut.
― Poate că o să-l găsim iar, dacă vii cu noi, zise Frodo.
― Nu, nu, niciodată! Şi-a pierdut Nepreţuitul, rosti Gollum.
― Ridică-te-n picioare! îi porunci Frodo.
Gollum se ridică şi se dădu îndărăt, spre stâncă.
― Ei! făcu Frodo. Poţi să găseşti vreo cărare mai uşoară? Ziua sau noaptea? Suntem obosiţi, dar dacă alegi noaptea, vom porni chiar acum.
― Luminile tari ne dor rău, schelălăi Gollum. Nu sub razele Feţei Albe; nu încă. O sssă treacă în curând dincolo de coline, dar mai întâi odihniţi-vă un pic, drăgălaşilor hobbiţi!
― Atunci stai jos, zise Frodo. Şi nu te mişca!
Hobbiţii se aşezară alături de el, de-o parte şi de alta, sprijiniţi de peretele stâncii, odihnindu-şi picioarele. Nu era nevoie să rostească nici un fel de cuvinte: ştiau că, pentru moment, n-aveau voie să doarmă. Luna scăpata încet. De pe coline se lăsau umbrele şi dinaintea lor se întuneca totul. Stelele sclipeau tot mai tare sus, pe cer. Nici unul nu mişca. Gollum stătea cu picioarele strânse, odihnindu-şi bărbia pe genunchi, cu tălpile şi palmele lipite de pământ şi ochii închişi; dar părea încordat, ca şi cum ar fi reflectat sau ar fi ciulit urechile la ceva.
Frodo se uită la Sam. Ochii li se întâlniră şi se înţeleseră îndată, îşi dădură capul pe spate şi părură că închiseseră ochii. Curând li se auzi respiraţia liniştită. Lui Gollum îi tresăriră uşor mâinile. Îşi mişcă abia perceptibil capul în dreapta şi în stânga. Deschise întâi un ochi, apoi pe celălalt. Hobbiţii nu dădeau nici un semn de viaţă. Brusc, Gollum sări în faţă cu o agerime şi-o iuţeală uluitoare, ca o lăcustă sau ca o broască, şi se pierdu în întuneric. Era tocmai ceea ce socoteau şi cei doi hobbiţi că se va întâmpla. Sam îl ajunse din urmă, îl apucă de un picior şi îl trânti la pământ.
― Funia ta o să ne fie iar de folos, Sam, zise Frodo. Sam scoase funia din desagă.
― Şi-ncotro o porniseşi matale peste ţinuturile astea reci, de piatră, domnu’ Gollum? mormăi el. Tare ne minunăm, tare ne mai minunăm. Ca să dai de niscaiva prieteni de-ai tăi orci, drept e? Făptură scârboasă şi trădătoare! Ar trebui să te strâng cu funia asta de gât, aşa, zdravăn.
Gollum se întinse cuminte şi nu mai încercă nici un şiretlic. Nu-i răspunse nimic lui Sam, dar îi aruncă o privire otrăvită.
― Trebuie să găsim un fel de a-l ţine lângă noi, zise Frodo. Că doar vrem să meargă; aşa că nu-i potrivit să-i legăm picioarele şi braţele, pentru că le foloseşte şi pe unele, şi pe altele. Leagă-l de gleznă şi ţine de funie.
Se aplecă asupra lui Gollum, în timp ce Sam făcea nodul. Rămaseră amândoi uluiţi, căci Gollum începu să ţipe sfâşietor şi subţire; era cumplit să-l auzi. Se zbătu şi se strădui să ajungă cu gura la gleznă, ca să rupă funia cu dinţii. Continua să ţipe. Până la urmă, Frodo se încredinţa că-l durea; dar n-avea cum să fie din pricina nodului. Se uită atent la el şi văzu că nu era prea strâns, poate chiar cam slab. În ciuda a ceea ce spunea, Sam era destul de milostiv.
― Ce-i cu tine? întrebă el. Trebuie să te legăm, ca să nu-ţi mai vină pe chelie să fugi; dar nu vrem să te rănim.
― Ne doare, ne doare, şuieră Gollum. E ca gheaţa, muşcă! Au împletit-o elfii, blestemaţi să fie! Hobbiţi haini şi nesuferiţi! De-aia vrem să scapi, de-aia, nepreţuitule. Am priceput că-s haini hobbiţii. Ei se văd cu elfii, elfii fioroşi, cu ochi strălucitori. Depărtaţi-o de noi! Ne doare.
― Nu, n-am să te dezleg, zise Frodo; doar dacă…; căzu o clipă pe gânduri… doar dacă există vreo făgăduială în care să credem.
― O să jurăm c-o să facem ce vrea el, da, da zise Gollum, zvârcolindu-se şi frecându-şi glezna. Ne doare.