Cele două turnuri

― Juri? întrebă Frodo.

― Smeagol, rosti Gollum brusc şi limpede, deschizându-şi larg ochii şi uitându-se drept la Frodo, cu o sclipire ciudată, Smeagol va jura cu mâna pe Nepreţuit.

Frodo se înălţă, iar Sam rămase iar cu gura căscată la cuvintele şi la glasul lui sever.

― Cu mâna pe Nepreţuit? Cum îndrăzneşti una ca asta? întrebă el. Ia gândeşte-te!

Un Inel să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească în Întunecime.

Oare-ai să te legi pe undiţa asta, Smeagol? El o să te ajute, dar e mai viclean ca tine. S-ar putea să-ţi răstălmăcească vorbele. Fii cu băgare de seamă!

Gollum se chirci.

― Cu mâna pe Nepreţuit, pe Nepreţuit, repetă el.

― Şi ce juri? îl întrebă Frodo.

― Să fiu foarte, foarte cuminte, zise Gollum.

Apoi se târî la picioarele lui Frodo, gudurându-se şi şoptind răguşit; se cutremură, ca şi cum vorbele acestea l-ar fi zguduit de spaimă până în măduva oaselor.

― Smeagol vrea să jure, ca să nu mai ajungă niciodată, niciodată la El. Niciodată! Smeagol îi va salva. Dar trebuie să jure pe Nepreţuit!

― Nu! Nu cu mâna pe asta! zise Frodo, uitându-se în jos la el cu milă şi cu asprime. Nu-ţi doreşti decât să-l vezi şi să-l atingi, dacă-i putea, deşi ştii prea bine că o să te înnebunească. Nu vei jura pe asta. Jură în numele lui, dacă vrei! Căci ştii unde e. Da, ştii, Smeagol. E-n faţa ta.

O clipă lui Sam i se păru că stăpânul lui crescuse, iar Gollum se micise; o umbră înaltă şi severă, un senior puternic, care îşi ascundea strălucirea într-un nor cenuşiu, iar la picioarele lui, un căţeluş scheunând. Şi totuşi, cei doi erau, într-un fel, înrudiţi, nu străini; îşi puteau citi gândurile. Gollum se ridică şi începu să-l mângâie pe genunchi şi să se gudure.

― Jos! Jos! strigă Frodo. Acum făgăduieşte!

― Făgăduiesc, da, făgăduiesc, zise Gollum. O să-l slujesc pe stăpânul Nepreţuitului! Stăpân milostiv, Smeagol bun, gollum, gollum!

Deodată izbucni în plâns şi se muşcă iar de gleznă.

― Scoate-i funia, Sam, zise Frodo.

Sam se supuse fără nici o tragere de inimă. Pe dată, Gollum se ridică şi începu să zburde, ca o potaie bătută măr, pe care stăpânul se-apucase s-o mângâie. Din clipa aceea în el se petrecu o schimbare care ţinu o vreme; nu mai sâsâia şi nu mai schelălăia nici când le vorbea tovarăşilor lui de drum, nici când se adresa sinelui său nepreţuit. Tresărea şi se ferea în clipa în care cei doi se-apropiau de el sau făceau vreo mişcare bruscă şi se ferea să se atingă de mantiile lor elfeşti; dar era prietenos şi tare dornic să le facă pe plac. Râdea în hohote dacă se spunea vreo glumă sau chiar când Frodo îi vorbea blând; dacă îl alunga, începea să plângă. Sam nu prea se învrednicea să-i vorbească. Îl bănuia mai mult ca oricând şi, dacă aşa ceva era cu putinţă, îl plăcea pe noul Gollum, Smeagol, chiar mai puţin decât pe cel vechi.

― Ei, Gollum, sau cum o fi să-ţi zicem, rosti el, asta e. Luna s-a dus şi trece şi noaptea. Am face bine s-o luăm din loc.

― Da, da, încuviinţă Gollum, ţopăind. Hai să mergem. Nu-i decât o cale de trecere între capătul de miazănoapte şi cel de miazăzi. Eu am găsit-o, să ştiţi! Orcii n-o folosesc; orcii n-o ştiu. Orcii nu trec peste Smârcuri, ci ocolesc zeci de leghe. Mare noroc c-aţi luat-o pe drumul ăsta. Mare noroc că l-aţi găsit pe Smeagol. Da, da! Urmaţi-l pe Smeagol!

Făcu vreo câţiva paşi înainte şi se uită întrebător îndărăt, ca un câine care te invită la plimbare.

― Stai puţin, Gollum! strigă Sam. N-o lua aşa repede! Acuşica ajung la tine cu funia!

― Nu, nu! făcu Gollum. Smeagol ţi-a făgăduit doar!

Porniră în adâncul nopţii, pe sub stelele limpezi şi reci. Gollum îi călăuzi un timp îndărăt, către miazănoapte, pe drumul pe unde veniseră; apoi o luă pieziş la dreapta, depărtându-se de muchia abruptă a Emyn Muilului şi apucând-o pe povârnişurile cu pietre colţuroase, spre smârcurile nesfârşite de dedesubt. Se topiră iute şi uşor în întuneric. Peste pustiul de dinaintea porţilor Mordorului se întindea o tăcere întunecată.

II Străbaterea Smârcurilor

Gollum se mişca iute, cu capul înainte, folosindu-se adeseori de mâini şi de picioare. Frodo şi Sam nu se prea puteau ţine de el; dar nu părea să-l mai încerce gândul să fugă, aşa că, dacă se prăbuşeau, se întorcea şi-i aştepta. După un timp, îi aduse la buza făgaşului îngust pe unde mai fuseseră şi înainte; dar acum erau departe de coline.

― Uite-l! strigă el. Acolo, jos, e un drum. Da! Acu’ pornim pe el… afară, acolo!

Arătă undeva, între miazăzi şi răsărit, către smârcuri. Duhoarea lor le pătrunse nările, grea şi scârboasă, chiar şi în aerul răcoros al nopţii.

Gollum ţopăia de colo-colo de-a lungul buzei făgaşului; până la urmă, îi chemă:

― Aici! Putem coborî pe-aici. Smeagol a fost o dată pe aici; am mers pe drumul ăsta, când ne-am ascuns de orci.

Îi călăuzi şi hobbiţii îl urmară, coborând în beznă. Nu era greu, pentru că aici crăpătura nu avea decât vreo cincisprezece picioare adâncime şi vreo douăsprezece lăţime. Jos se auzea un clipocit de apă: era, de fapt, albia unuia dintre nenumăratele râuşoare care curgeau susurând de pe coline, ca să se reverse în bălţile şi smârcurile de jos. Gollum coti la dreapta, uşor spre miazăzi, şi o luă plescăind pe pietre, prin pârâul nu prea adânc. Păru să-i placă să simtă apa sub picioare şi îngână ca pentru sine ceva care uneori semăna chiar a cântec:

Pământul rece şi tare
ne roade de picioare,
ne muşcă de mâini.
Bolovanii şi pietrele
sunt goale ca oasele
bătrâne si descărnate de tot.
Dar ce bune-s la picioare
ude, pline de răcoare
şi pârâul, si băltoaca!
Şi-acu’ am vrea…

― Ha, ha, ha! Ce-am vrea? croncăni el, uitându-se lung la hobbiţi. O să vă spunem. El bănuia de mult; Baggins bănuia.

Prin ochi îi trecu o luminiţă care lui Sam îi cam displăcu, aşa, cum sclipea în noapte.

Fără suflu, dar e-n viaţă.
Rece ca moartea de gheaţă, nu-i e sete,
Mereu bea e-n zale, dar fără zdrăngănea.
Se îneacă pe uscat.
Insula o crede munte,
Şi fântâna ca un vânt e lunecoasă şi sprinţară
Îi merge la inimioară
Să le-ntâlnească frumos.
Ce vrem noi-atâta este:
Să mai prindem cîte-un dulce şi zemos.

Aceste cuvinte nu făcură decât să-i aducă şi mai mult în minte lui Sam o trebuşoară care îl frământa din clipa când înţelesese că stăpânul lui se pregătea să-l ia pe Gollum drept călăuză: mâncarea.

Nu că-i trecuse prin minte că s-ar fi putut gândi şi Frodo la una ca asta! Dar socotea că Gollum s-ar fi putut gândi. Căci cum oare s-o fi putut ţine singur în toată hoinăreala lui? „Nu prea grozav, îşi zise Sam. Pare hămesit. Dar nu chiar aşa de pofticios, ca să-ncerce cât e de gustos un hobbit; cine ştie? Dacă nu-i peşte… şi dacă ne prinde moţăind… Ei, n-o s-o facă! În nici un caz n-o să-l înfulece pe Sam Gamgee!”

Bâjbâiau de multă vreme pe făgaşul întunecat sau, cel puţin, aşa li se păru picioarelor vlăguite ale lui Frodo şi ale lui Sam. Făgaşul o lua spre răsărit şi, pe măsură ce înaintau, se lărgea şi devenea din ce în ce mai puţin adânc. Până la urmă, deasupra se ivi paloarea cenuşie a dimineţii. Gollum nu arătase până atunci nici un semn de oboseală. Acum însă se uită în sus şi se opri.

― Se face ziuă, şopti el, ca şi cum ziua era ceva care ar fi putut trage cu urechea şi sări asupra lui. Smeagol o să rămână aici; o să stau aici şi n-o să mă vadă Faţă Galbenă.