― Am fi fericiţi să vedem soarele, zise Frodo, dar o să ne oprim, pentru că suntem prea vlăguiţi acum să mergem mai departe.
― Nu-i înţelept să vă bucuraţi aşa de Faţă Galbenă, zise Gollum. Vă scoate la vedere. Hobbiţii drăgălaşi şi ascultători să stea cu Smeagol. Mişună pe-aici orci şi lucruri scârboase. Şi văd până departe. Staţi ascunşi cu mine.
Se aşezară toţi trei să se odihnească la poalele peretelui făgaşului. Acum nu era mai înalt de-un stat de om bine făcut şi jos, la poale, erau nişte policioare plate de piatră zvântată; apa curgea printr-un jgheab pe partea cealaltă. Frodo şi Sam se aşezară pe spate pe unul dintre rafturile acelea, să se odihnească. Gollum se bălăcea şi scotocea prin pârâu.
― Ne trebuie un pic de mâncare, zise Frodo. Ţi-e foame, Smeagol? Avem foarte puţină, dar o să-ţi dăm şi ţie cât putem.
La auzul cuvântului bame, ochii spălăciţi ai lui Gollum licăriră de-o luminiţă verzuie şi părură să-i iasă mai mult ca oricând din orbite. Pentru o clipă căzu iar în vechiul lui fel de-a vorbi.
― Sssuntem înfometaţi, da, înfometaţi sssuntem, nepreţuitule, zise el. Ce mănâncă ei? Au cumva peşşşti gussstoşşşi?
Limba i se strecură printre dinţii galbeni şi ascuţiţi şi îşi linse buzele livide.
― Nu, n-avem peşte, zise Frodo. N-avem decât asta ― îi întinse un pesmete subţire de lembas ― şi apă, dac-o fi bună de băut.
― Da, da, apa-i bună, zise Gollum. S-o bem, s-o bem, cât mai putem! Dar ce-au ei, oare, nepreţuitule? E crănţănitor? E gustos?
Frodo rupse o bucată de pesmet şi i-o dădu, împreună cu învelişul de frunze. Gollum muşină frunza şi chipul se schimonosi a scârbă, uşor răutăcios.
― Smeagol s-a dumirit, zise el. Frunzele-s din ţinutul elfesc, pfui! Pute! Că doar a urcat în arborii ăia şi duhoarea n-a ieşit nici când s-a spălat pe mâini ― mâinile mele frumoase!
Aruncă frunza şi luă un colţişor de lembas între dinţi. Scuipă şi îl apucă tusea.
― Auuu! Nu! se înecă el. Încercaţi să-l sufocaţi pe bietu’ Smeagol. Cenuşă şi pulbere, nu poate mânca una ca asta! Trebuie să flămânzească. Dar lui Smeagol nu-i pasă. Hobbiţi drăgălaşi! Smeagol a făgăduit. O să flămânzească. El nu poate mânca mâncarea hobbiţilor. O să flămânzească. Smeagol, biet slăbănog.
― Îmi pare rău, zise Frodo, dar mă tem că n-am ce să-ţi fac. Cred că mâncarea asta ţi-ar face bine, dac-ai vrea s-o încerci. Dar pesemne că nu poţi nici măcar s-o guşti; cel puţin, nu încă.
Hobbiţii îşi mestecară lembasul în linişte. Lui Sam i se păru mult mai gustos ca altă dată. Purtarea lui Gollum îl făcu să-l mănânce cu poftă. Dar înghiţea cu noduri, pentru că arătarea îi urmărea fiecare îmbucătură, de la mână pîn’ la gură, ca un câine care-şi aşteaptă porţia pe lângă scaunul stăpânului. Numai după ce sfârşiră şi se pregătiră să se odihnească păru să se încredinţeze că nu mai aveau altceva bun şi pentru el. Apoi se înapoie singur la câţiva paşi de ei, smiorcăindu-se niţel.
― la fiţi atent! îi şopti Sam lui Frodo, fără să-i pese dacă-l auzea Gollum sau nu. Trebuie să tragem un pui de somn; dar nu amândoi o dată, cu ticălosul ăsta înfometat în preajmă, oricât ne-ar fi făgăduit. Vă spun eu, fie că-i Smeagol, fie că-i Gollum, n-o să-şi schimbe el năravul peste noapte. Culcaţi-vă dumneavoastră, domnu’ Frodo, şi când n-oi mai putea ţine ochii deschişi, vă trezesc. Uitaţi-l cum se foieşte, la fel ca-nainte, de când i-am dat drumul.
― Poate că ai dreptate, Sam, zise Frodo cu glas tare. S-a schimbat el întrucâtva, dar cât şi cum, nu ştiu. Deşi, să vorbim serios, nu cred că avem de ce să ne temem acum. Însă dacă vrei, n-ai decât să stai de pază. Lasă-mă două ore, nu mai mult, şi apoi trezeşte-mă.
Frodo era atât de obosit, încât îi căzu capul în piept şi adormi pe dată după ce rosti ultimul cuvânt. Gollum părea să nu mai aibă temeri. Se încolăci şi se culcă iute, fără griji. Curând i se auzi răsuflarea şuierătoare şi uşoară printre dinţii încleştaţi; dar nici nu se clintea. După o vreme, temându-se să nu aţipească şi auzindu-i pe cei doi sforăind, Sam se ridică în picioare şi îl înghionti uşor pe Gollum. Acesta îşi descolăci braţele şi tresări, dar nu mai făcu nici o mişcare. Sam se aplecă şi şopti „peşşte” la ureche, dar Gollum nu reacţiona. Respiraţia îi rămase aceeaşi. Hobbitul se scărpină în cap.
― Cred că nu se preface, murmură el. Şi dac-aş fi în locul lui Gollum, nu m-aş mai trezi niciodată.
Îşi alungă din gând imaginea spadei şi-a funiei care i se iviseră în minte şi se aşeză lângă stăpânul lui.
Când se deşteptă, cerul de deasupra era mohorât; se întunecase şi mai mult de când îşi luaseră masa de dimineaţă. Sam sări în picioare. După cît se simţea de odihnit şi de înfometat, îşi dădu seama că dormise toată ziulica, pe puţin nouă ore. Frodo era cufundat încă într-un somn adânc, întins într-o parte. Gollum dispăruse. Prin mintea lui Sam se perindară tot felul de ocări din puzderia de vorbe a Unchiaşului; atunci îi dădu dreptate stăpânului său: pentru moment, n-aveau de cine să se teamă. Erau amândoi vii şi nevătămaţi.
― Biet amărât! rosti el, pe jumătate cuprins de remuşcări. Unde s-o fi dus?
― Pe-aici, pe-aici, se auzi un glas deasupra.
Îşi ridică privirile şi văzu capul uriaş al lui Gollum şi urechile desluşindu-se pe cerul nopţii.
― Ia te uită! Ce faci acolo? strigă Sam neîncrezător acum, văzându-l.
― Lui Smeagol îi e foame, zise Gollum. Se întoarce imediat.
― Întoarce-te acum! urlă Sam. Hai, vino! Dar Gollum se făcu nevăzut.
La strigătele lui Sam, Frodo se trezi şi se ridică în capul oaselor, frecându-se la ochi.
― Hei! făcu el. S-a-ntâmplat ceva? Cât e ceasul?
― Habar n-am, zise Sam. După socoteala mea, cred că-i după apusul soarelui. Zice că-i e foame.
― Nu te teme, spuse Frodo. N-ai ce să-i faci. Dar, ai să vezi c-o să se întoarcă. O să se mai ţină o vreme de făgăduială. Şi, oricum, n-o să plece de lângă Nepreţuitul lui.
Frodo se lumină când se dumiri că dormiseră buştean ore-ntregi alături de un Gollum hămesit şi liber.
― Nu mai scotoci printre vorbele alea de ocară ale Unchiaşului, zise el. Erai vlăguit şi până la urmă a ieşit bine: acum suntem amândoi în putere. Ne-aşteaptă un drum greu, cel mai rău dintre toate.
― Dar ce-o să facem cu mâncarea? întrebă Sam. Cât o să ne ia treaba asta? Şi după ce-o terminăm ce-o să facem? Merindele astea te ţin minunat pe picioare, deşi nu-ţi prea satură burdihanul, ca să zic aşa; măcar eu asta simt, deşi departe de mine gândul să mă arăt lipsit de cuviinţă faţă de cei care le-au făcut. Dar trebuie să mănânci câte puţin în fiecare zi şi nu sporeşte, ci scade. După socoteala mea, mai avem, hai să zicem, vreo trei săptămâni, şi-asta aşa, strângând cureaua şi ciugulind câte-o fărâmă! Ne-am cam lăcomit până acum!
― Nu ştiu când om termina, zise Frodo. Prea am hălăduit prin colinele alea. Dar Sam Gamgee, dragul meu hobbit înţelept ― da, da, cel mai drag hobbit eşti tu, Sam, pentru mine, prieten între prieteni ― nu cred că are vreun rost să ne gândim ce-o să facem după aia. Să ne facem treaba, cum zici tu! Cine ştie ce-o să urmeze? Dacă Inelul, acel Unu, va sfârşi în flăcări şi noi o să fim prin preajmă? Te-ntreb, atunci, Sam, o să mai avem vreodată nevoie de pâine? Nu cred. Tot ce putem face e să ne oblojim mădularele, ca să ne ducă până la Muntele Osândei. Încep să mă-ndoiesc chiar şi de asta.