Sam dădu din cap fără să scoată o vorbă. Îi luă mâna stăpânului său şi se aplecă asupra ei. Nu i-o sărută, deşi i-o udă de lacrimi. Apoi întoarse capul şi se şterse la nas cu mâneca. Se ridică şi începu să tropăie de colo-colo, încercând să fluiere. Întrebă printre suspine: „Unde-o fi creatura aia afurisită?”
De fapt, nu trecu mult şi Gollum se întoarse; dar veni aşa furişat, încât nu-l auziră decât când apăru în faţa lor. Era plin de tină pe degete şi pe faţă. Mesteca încă şi-i curgeau balele. Ce-o fi molfăit, n-aveau nici un chef să-l întrebe. „Viermi, gândaci sau cine ştie ce scârboşenie de prin văgăuni”, îşi zise Sam. „Brrr! Creatură scârboasă! Amărâtul!”
Gollum nu le spuse nimic până nu-şi potoli setea şi nu se spălă în pârâu. Apoi veni spre ei, lingându-se pe buze.
― Acu-i mai bine, zise el. Ne-am odihnit? Suntem gata de drum? Drăgălaşii hobbiţi, ce frumos dormeau! Acu’ vă-ncredeţi în Smeagol? Foarte, foarte bine!
Următoarea parte a călătoriei lor fu la fel cu cea de până atunci. Pe măsură ce înaintau prin făgaş, acesta era tot mai puţin adânc şi panta mai lină. Pe jos începu să apară pământul şi, încet-încet, pereţii se preschimbară în nişte biete maluri. Pârâul se unduia acum şerpuitor. Noaptea era pe sfârşite, dar luna şi stelele erau învăluite de nori, aşa că-şi dădură seama că se crăpa de ziuă doar după lumina cenuşie care se răspândea uşor înjur. Ajunseră la capătul pârâului la ceasul îngheţat din zori. Malurile se schimbară în nişte movile năpădite de muşchi. Apa se rostogolea clipocind peste ultimul prag de piatră fărâmicioasă, într-o mocirlă cafenie, şi se făcea nevăzută. Deşi nu bătea vântul, trestiile uscate foşneau răsunător.
În lumina sărăcăcioasă, se întindeau pe ambele părţi, la miazăzi şi la răsărit, smârcuri şi mlaştini nesfârşite. Din băltoacele întunecate şi clocotitoare se înălţau rotocoale de ceaţă ca fumul. Duhoarea lor înecăcioasă încremenise în aer. În depărtare, acum către miazăzi, se desluşeau pereţii muntoşi ai Mordorului, ca o barieră de nori zdrenţuiţi plutind peste o mare primejdioasă de ceaţă.
Hobbiţii erau acum cu totul la mâna lui Gollum. Nu ştiau şi nici nu erau în stare să-şi dea seama în lumina aceea ceţoasă că erau, de fapt, abia pe la hotarele de miazănoapte ale smârcurilor, pe câtă vreme grosul se întindea Ia miazăzi de ei. Dacă ar fi cunoscut ţinutul, ar fi putut să-şi îndrepte puţin paşii spre răsărit şi să facă un ocol pe drum bătătorit, până în câmpia stearpă din Dagorlad de dinaintea porţilor Mordorului. Nu că ar fi fost vreo mare nădejde dacă ar fi luat-o pe-acolo. Pe câmpia aceea pietroasă nu exista nici un adăpost şi era străbătută de drumurile principale ale orcilor şi-ale oştenilor vrăjmaşi. Nici măcar mantiile din Lorien nu i-ar fi putut ascunde.
― Şi-acum, Smeagol, pe unde-o luăm? întrebă Frodo. Chiar trebuie să trecem peste smârcurile astea puturoase?
― Ba deloc, ba deloc, răspunse Gollum. Nu-i nevoie, dacă hobbiţii vor să ajungă la munţii înneguraţi şi să-l vadă cît mai curând pe el. Ne întoarcem un pic şi ocolim.
Braţul lui descărnat flutură de la miazănoapte, la răsărit.
― Şi puteţi s-ajungeţi, pe drum rece şi pietros, chiar la porţile tărâmului lui. Mulţi dintre oamenii lui vor fi acolo, aşteptând musafiri, gata să-i ducă cu dragă inimă drept la el. Da, da! Ochiul lui veghează drumul acela tot timpul. Acolo l-au prins cândva, demult, şi pe Smeagol, adăugă Gollum, cutremurându-se. Dar de-atunci, Smeagol s-a folosit mai bine de ochi, da, da! Mi-am folosit ochii, picioarele şi nasul. Ştiu şi alte căi. Mai grele, mai anevoioase, dar mai bune, dacă vrem ca el să nu ne vadă. Urmaţi-l pe Smeagol! El ştie să vă călăuzească peste smârcuri, prin ceţurile astea drăgălaşe şi dese. Urmaţi-l cu grijă pe Smeagol şi o să treacă mult, tare mult până să pună el mâna pe voi. Dac-o fi să fie!
Se făcuse deja ziuă, era o dimineaţă mohorâtă, fără vânt, şi duhorile smârcurilor pluteau groase în aer. Nici o rază de soare nu străpungea cerul jos şi înnorat, iar Gollum părea nerăbdător să continue călătoria fără zăbavă. Aşa că, după ce-şi traseră un pic sufletul, porniră iar şi se pierdură curând într-o lume tăcută de întuneric, ascunsă privirilor din jur, fie ele de pe colinele pe care le părăsiseră, fie din munţii spre care se îndreptau. Mergeau agale, în şir, unul câte unuclass="underline" Gollum, Sam, Frodo.
Acesta din urmă părea cel mai vlăguit dintre toţi şi, deşi mergeau încet, rămânea adesea în urmă. Hobbiţii îşi dădură seama curând că tocmai ceea ce li se păruse a fi o mlaştină era de fapt o salbă nesfârşită de băltoace, de mocirle şi de cursuri de apă şerpuitoare şi aproape înfundate. Cineva iscusit îşi putea croi o cărare sinuoasă printre ele. Gollum avea, fără doar şi poate, această dibăcie şi se folosea de ea cu prisosinţă. îşi rotea capul proptit în gâtul lui subţire când într-o parte, când într-alta, pufăind şi mormăind tot timpul, ca pentru sine. Din când în când ridica mâna şi îi oprea, iar el o lua puţin înainte, se ghemuia şi pipăia pământul cu degetele de la mâini şi de la picioare sau asculta pur şi simplu cu urechea la pământ.
Era tare obositor. Iarna rece şi umedă hălăduia încă în ţinutul ăsta uitat de lume. Singura urmă de verde era lintiţa ca o spumă de pe suprafeţele unsuroase ale apelor mohorâte. Din ceaţă, răsăreau ierburi uscate şi stufăriş putred, ca nişte umbre zdrenţuite ale verilor de mult uitate.
Pe măsură ce ziua înainta, lumina mai crescu puţin şi ceţurile se ridicară, subţiindu-se străvezii. Sus, deasupra putreziciunii şi a aburilor ca nişte miasme, se înălţa soarele auriu acum în seninul ţinutului pavat cu spumă ameţitoare; dar acolo, jos, ei nu vedeau decât o geană de lumină nedesluşită, spălăcită, fără culoare şi fără căldură. Dar chiar în faţa acestei palide rămăşiţe, Gollum tresărea şi se încrunta. Aşa că le opri călătoria, iar ei se odihniră ciuciţi ca nişte animale mici, hăituite, la marginea unui desiş mare, cafeniu, de stuf. Era o linişte mormântală; buruienile şi firele uscate de iarbă tremurau abia văzut în tresăririle mărunte ale aerului pe care ei nu le simţeau.
― Nici măcar o pasăre! făcu Sam morocănos.
― Nu, nu sunt păsări, zise Gollum. Bune, păsările! adăugă el, lingându-se pe buze. Nu-s păsări pe-aici. Sunt şerpălăi, viermălăi şi-alte lighioane de baltă. Multe, multe lighioane scârboase. Dar nu-s păsări, rosti el trist.
Sam se uită la el cu dezgust.
Astfel trecu cea de-a treia zi a călătoriei lor cu Gollum. Înainte să se lungească umbrele serii în ţinuturi mai fericite, porniră iar, mergând fără-ncetare, făcând doar din când în când câte un popas scurt. Şi acesta nu atât ca să se odihnească, ci ca să-l ajute pe Gollum; căci acum trebuia să înainteze cu grijă mare şi era uneori zăpăcit. Ajunseseră chiar în mijlocul Smârcurilor Morţilor şi era întuneric.
Mergeau agale, ciuciţi, ţinându-se aproape, unul în spatele celuilalt, uitându-se cu mare grijă la fiecare mişcare a lui Gollum. Mlaştinile musteau tot mai tare de apă, apăreau bălţi mari, stătătoare, printre care era tot mai greu să dai de pământ tare şi unde piciorul se afunda în mocirla cleioasă. Noroc că drumeţii noştri erau uşori, altfel n-ar fi reuşit nici unul să treacă.
Deodată se făcu un întuneric de nepătruns; chiar şi aerul părea negru şi greu de respirat. Când li se iviră luminile în faţă, Sam se frecă la ochi: parcă ar fi luat-o razna. Întâi zări una cu coada ochiului, o sclipire palidă care se stinse; dar curând mai văzu şi altele; unele ca un fum lucind întunecat, altele ca nişte flăcărui ceţoase, pâlpâitoare ale unor lumânări nevăzute; fluturau ici şi colo, ca nişte cearşafuri desfăşurate de mâini nevăzute. Dar nici unul dintre tovarăşii săi nu scoase o vorbă. Până la urmă, Sam nu se mai abţinu.