― Ce-i asta, Gollum? îl întrebă el în şoaptă. Luminile din jurul nostru. Suntem prinşi în capcană? Ele cine-s?
Gollum îşi ridică privirile. În faţă i se ivise o apă întunecată şi el bâjbâia încolo şi-ncoace, nesigur pe unde s-o ia.
― Da, sunt peste tot în jurul nostru, şopti el. Luminile amăgitoare. Luminările hoiturilor. Da, da! Nu le lua în seamă! Nu te uita! Şi nu te lua după ele! Unde-i stăpânul?
Sam se uită îndărăt şi văzu că Frodo rămăsese iar undeva în urmă. Nu-l zări. Se întoarse vreo câţiva paşi în întuneric, fără să cuteze să se depărteze prea mult sau să-l cheme şoptit şi răguşit. Deodată se izbi de Frodo, care stătea în picioare pierdut în gânduri, uitându-se la luminile acelea palide. Braţele îi atârnau ţepene pe lângă trup; de pe ele picurau apă şi nămol.
― Haideţi, domnu’ Frodo, zise Sam. Nu vă mai uitaţi la ele! Gollum zice că nu avem voie. Haideţi să ne ţinem de el şi să scăpăm odată de locul ăsta blestemat. Dac-om putea.
― Bine, zise Frodo, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Vin. Du-te înainte!
Sam se întoarse grăbit, dar se împiedică de o rădăcină bătrână sau de un smoc de iarbă. Se prăbuşi şi se ridică anevoie în mâinile care i se afundară adânc în mocirlă, gata-gata să cadă cu faţa în mâlul acela negru. Se auzi un şuierat slab şi îl izbi un miros urât; luminile pâlpâiau, dansau şi se roteau. O clipă, apa de sub ochii lui păru o fereastră din sticlă întunecată prin care putea să privească, îşi trase mâinile din mâl şi ţâşni îndărăt, ţipând.
― În apă sunt morţi! Chipuri de morţi, rosti el înspăimântat. Chipuri de morţi!
Gollum izbucni în râs.
― Smârcurile Morţilor; da, da! Aşa se numesc, cotcodăci el. Nu trebuie să te uiţi la ele câtă vreme sunt aprinse luminile.
― Cine sunt? Şi ce sunt? întrebă Sam, întorcându-se cutremurat către Frodo, care era acum în spatele lui.
― Nu ştiu, răspunse Frodo cu un glas ca-n vis. Dar i-am văzut şi eu; în bălţi, când s-au aprins luminile. Zac în toate bălţile, cu chipurile palide, foarte adânc în apă. I-am văzut: sunt mândri şi bălai, cu părul de argint plin de alge. Dar sunt cu toţii cărunţi, morţi, putreziţi. Şi răspândesc o lumină urâtă, cumplită.
Frodo îşi ascunse chipul în mâini.
― Nu ştiu cine sunt, dar mi s-a părut că văd oameni şi elfi, alături de orci.
― Da, da, zise Gollum. Toţi morţi, toţi putrezi. Şi elfii, şi oamenii, şi orcii. Smârcurile Morţilor. A fost aici, demult, o bătălie, da, aşa i-au spus lui Smeagol când era tânăr, când eram tânăr, înainte de venirea Nepreţuitului. A fost o bătălie măreaţă. Oameni înalţi, elfi îngrozitori şi orci ţipători. Au luptat zile, luni întregi pe câmpie, la Porţile Negre. Dar Smârcurile s-au lăţit de-atunci şi-au înghiţit mormintele; se-ntind întruna, întruna.
― Dar asta se-ntâmpla tare demult, zise Sam. Morţii n-au cum să fie acolo în carne şi oase! Stăruie cumva vreo vrajă diavolească prin Tărâmul Negru?
― Cine ştie? Smeagol habar n-are, îi răspunse Gollum. Nu poţi s-ajungi la ei, să-i atingi. Am încercat odată; dar n-ai cum să ajungi la ei. Da, da, am încercat odată, nepreţuitule. Am încercat odată; dar n-ai cum să ajungi la ei. Or fi doar forme de văzut, nu de atins. Nu, Nepreţuitule. Toţi sunt morţi.
Sam se uită încruntat la el şi se cutremură, bănuind de ce încercase Smeagol să-i atingă.
― Eu unul nu vreau să-i văd, zise el. Niciodată! N-ar fi mai bine să plecăm mai departe, să ne depărtăm?
― Ba da, ba da, zise Gollum. Dar încet, foarte încet. Şi cu mare băgare de seamă! Altfel hobbiţii au să coboare şi ei la morţi şi-or să lumineze ca nişte lumânări. Urmaţi-l pe Smeagol! Nu vă mai uitaţi la lumini!
Se strecură spre dreapta, căutând o potecă în jurul mlaştinii. Îl urmară îndeaproape ghemuiţi, mergând adeseori pe brânci, la fel ca el.
„Trei Gollum mititei într-un şir vom fi, dacă o mai ţinem mult aşa”, îşi zise Sam.
Până la urmă ajunseră la capătul mlaştinii negre şi o trecură primejdios, târându-se sau sărind din insuliţă în insuliţă înşelătoare. Adesea se împotmoleau, clătinându-se sau căzând în mâini în apele infecte ca într-o hazna, până fură înnămoliţi din cap până-n picioare şi li se umplură nările cu duhoare.
Era noaptea târziu când, până la urmă, ajunseră iar pe pământ tare. Gollum sâsâi şi îşi murmură în barbă, dar se părea că era mulţumit: printr-un mister, un amestec al simţirilor, al mirosurilor şi printr-o memorie ciudată a formelor în întuneric, păru că ştia iar unde se afla şi că era sigur de calea care-i stătea în faţă.
― Şi-acum, înainte! zise el. Hobbiţi drăgălaşi! Hobbiţi curajoşi! Tare, tare vlăguiţi, bineînţeles; aşa şi noi, cu toţii, Nepreţuitul meu. Dar trebuie să ne depărtăm cumva de luminile rele; da, da, trebuie!
Cu aceste cuvinte, porni iar, aproape la trap, pe ceea ce s-ar fi putut chema o uliţă lungă prin stufărişul înalt, iar ei îl urmară şontâc-şontâc, cât putură de repede. Dar nu peste mult se opri brusc, amuşinând şovăitor aerul şi sâsâind de parcă l-ar fi tulburat sau i-ar fi displăcut iar ceva.
― Ce este? mormăi Sam, citind greşit semnele. De ce amuşini? Eu abia mai pot să răsuflu, ţinându-mă de nas în duhoarea asta. Tu miroşi urât; şi stăpânul, la fel. Tot locul ăsta pute.
― Da, da, şi Sam pute! făcu Gollum. Bietul Smeagol trage mirosul în nări, dar Smeagol cel bun îl suportă. Îl ajută pe stăpân. Dar n-are-a face. Aerul se mişcă, vine schimbarea. Smeagol se miră; el nu e fericit.
Porni iar, dar era tot mai neliniştit şi, din când în când, se înălţa cît putea, iţindu-şi gâtul spre răsărit şi spre miazăzi. O vreme, hobbiţii nu auziră şi nu simţiră ce-l neliniştea. Apoi, deodată, se opriră toţi trei trăgând aer în nări şi ascultând. Lui Frodo şi lui Sam li se păru că aud în depărtare un vaier lung, ascuţit, subţire şi plin de cruzime. Se cutremurară. În aceeaşi clipă simţiră aerul agitându-se şi răcindu-se brusc. În vreme ce stăteau cu urechile ascuţite, auziră un fâşâit care venea de departe. Luminile ceţoase tremurară, păliră şi se stinseră. Gollum nu se mişca. Stătea în picioare, tremurând şi bolborosind, până ce vântul ajunse la ei şuierând şi mârâind peste mlaştini. Noaptea nu mai era atât de întunecată, se luminase îndeajuns ca să vadă sau, mai bine zis, să întrezărească fuioarele de ceaţă fără formă care se unduiau şi se răsuceau, în vreme ce treceau peste ei. Când îşi ridicară privirile, văzură cum se destrămau şi se împrăştiau norii; apoi sus, la miazăzi, se arătă luna scânteietoare, plutind cum îi era obiceiul. La vederea ei, inimile hobbiţilor se umplură de bucurie, dar Gollum se chirci bombănind şi înjurând Faţa Albă. Atunci, uitându-se lung la cer şi inspirând adânc aerul proaspăt, Frodo şi Sam îl zăriră venind: un nor mic, care venea în zbor dinspre colinele blestemate; o umbră neagră, desprinsă din Mordor; o piazărea înaripată. Trecu fulgerător prin faţa lunii şi o luă ţipând îngrozitor către apus, mai iute ca vântul.
Căzură cu faţa în jos şi se târâră înspăimântaţi, fără să ţină seama de răceala pământului. Dar umbra spaimei se roti şi se întoarse, trecând de data aceasta ceva mai jos, deasupra lor, împrăştiind duhoarea smârcurilor cu aripile lui înfiorătoare. Apoi se făcu nevăzută către Mordor cu iuţeala mâniei lui Sauron; şi îndărătul ei vântul se depărta vuind, lăsând Smârcurile Morţilor pustii şi întunecate. Pustiul gol, cît vedeai cu ochii, până la ameninţarea depărtată a munţilor, era pătat de razele slabe ale lunii.