— Domnule Gheorghidiu, nu mă învăța dumneata pe mine. Românul trebuie să creadă totdeauna că e vinovat... numai așa are grijă. Lasă, că banii tot îi ia înapoi... le dau bacșișuri mari din când în când. Și privindu-mă cu un val de dragoste, fără ochelari: Domnule Gheorghidiu, lasă-mă... că știu eu ce fac... în astea nici dracu nu se pricepe ca mine...
Sună telefonul și el l-a lăsat înadins să-l ridic eu.
— Păi spuneai că nu te pricepi? Alo... da... alo...
Surâde, uimit, cu lipitoarea neagră deasupra gurii.
— Cum nu mă pricep? Nu mă pricep la mașinile lor, acolo... nu știu toate dichisurile cum vin... dar când e vorba de clenciuri de astea în afaceri, nu mă bate nici dracu... Dar uite, domnule, că Ulguz (era secretarul lui) nu mai vine.
La telefon era inginerul Irimescu, care telefona de la o bancă din oraș. Lumânăraru îl chemă la aparat.
— Domnule inginer, te rog nu te supăra... dar dumneata știi ce se întâmplă aici? Știi că frezmașina s-a oprit? Că stau lucrătorii degeaba?... Nu-nu-nu. Frezmașina... asta nu e fleac. Nu-i așa... Ce vrei...? Eu să mă ocup de toate? Am și eu altele pe cap... Așa, te rog, vino imediat, și agăță aparatul, scoase o havană și, după ce mă învălui din nou într-o privire de dragoste, cu o emoție neașteptată, ca de homosexual, îmi mângâie încet mâna: I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că dumneata știi atât de multă carte? Eram profund înduioșat și nu știam de ce... Era parcă un mister, care dădea o altă atitudine unei situații care părea simplă.
Abia târziu, poate peste un an, am aflat, în împrejurări pe care n-am locul să le povestesc aci că Tănase Vasilescu Lumânăraru, om de douăzeci de ori milionar în aur, nu știa carte, nu știa decât să semneze... și că boala de ochi era numai un truc, ca să ascundă această infirmitate intelectuală. Atunci am înțeles de ce e nelipsit de lângă el secretarul, și de ce omul acesta se mișcă, în lumea afacerilor, atât de greu, jucând comedia cu o abilitate aproape genială, ca să înșele absolut pe toată lumea.
Acum mă mulțumeam numai să-l privesc, captiv al emoției lui.
— Oi fi știind eu carte... dar, uite, că-mi pierd banii din cauza dumitale... Mă gândesc să mă retrag.
Mi-a mângâiat mâna mai departe, cu ochi buni.
— Nu-i pierzi, domnule Gheorghidiu... nu-i pierzi... De ce să te retragi...? La urma urmelor, dacă nu merge afacerea asta... încercăm alta... mai vedem noi... Nu-i vorbă, că aș vrea o altfel de afacere cu dumneata... Să știi că dacă vrei să scrii vreo carte, să mi-o dai mie s-o tipăresc... Vreau să tipăresc cărțile dumitale.
Peste vreo două zile țineam acasă la unchiu-meu un fel de consiliu, căci oprirea transportului de aramă din Germania ne amenința să închidem fabrica. Dar nu era chip să vorbim cu Nae Gheorghidiu. Aproape zi și noapte la căpătâiul băiatului, devenise el însuși parcă bolnav: palid, cu obrajii grei și nervos, cu ochii tulburi.
Nicușor, fără sânge, de părea numai o mască albită pe fața de pernă albă, clătina, din când în când, capul din cauza febrei și atunci părintele, alături, tresărea tot:
— Dragul meu, spune ce ai... ce te doare? Mai iei puțină limonadă...? Copilul, recunoscător, îl privea lung, deznădăjduit și buzele arse încercau să murmure ceva, pe urmă nu era decât clătinatul capului, cu ochii sticloși, feriți.
Nae Gheorghidiu era parcă alt om... Nu numai că nu mai făcea nici un spirit, dar era mișcat când noi arătam interes bolnavului, asculta, cu răsuflarea oprită, orice sfat absurd pe care i-l dădeam, pe urmă arăta că a încercat, sau că, după doctor, e altceva.
În ultimul timp, mai ales, scriitorii au speculat adevărul că nu există oameni „numai buni”, sau „numai răi”, că doar în melodramă se întâlnesc astfel de varietăți extreme. Și s-a ajuns la o confuzie de trăsături morale, în care arbitrarul și întâmplarea joacă rolul esențial. Un asemenea scriitor ar fi fost înclinat să vadă în durerea deznădăjduită a lui Nae Gheorghidiu nuanță de bunătate și dovadă de suflet. Nu era decât exasperarea sentimentului părintesc pentru progenitură, lipsită de orice semnificație morală deosebită.
O explicație, în ordinul specific psihologic, a acestei bunătăți ar fi că oamenii ceilalți nu există pentru noi decât în măsura în care le cunoaștem dorințele, preferințele, nădejdile, actele și atitudinea în decursul vieții. Cum, însă, cei mai mediocri dintre părinți nu cunosc ca indivizi în lume — nu au reprezentarea lor efectivă — decât pe copiii lor (pe care i-au văzut crescând), e probabil că de aceea îi iubesc numai pe ei. Bunătatea adevărată cere neapărat inteligență și imaginație.
Sunt, dealtfel, gesturi și acte de pseudobunătate, care nu sunt decât variații periferice și nu îndreptățesc nici o concluzie. E chiar un soi de bunătate care seamănă la culoare cu cea adevărată, ca albina cu viespea, dar sunt la fel de deosebite. Când țărănimea unui sat oriental iese, cu donițe de apă și cu codri de pâine, înaintea unui convoi de ocnași, cei care vorbesc de frumusețea sufletului țărănesc văd aici o pildă incontestabilă de bunătate și omenie. Mai mult chiar, e lăudată și ostilitatea pe care cei de la porțile caselor o arată gardienilor „lipsiți de inimă”, care păzesc pe ocnași. Dar dacă se întâmplă ca în aceeași noapte să fie prins într-un grajd din sat vreun hoț de cai, tot satul tabără pe el și-l sfâșie fără milă. Femeia asasinată, copilul zdrobit de ocnașii duși în convoi erau din altă lume, de departe, dar calul, vezi bine, e din satul lor, al lor.
Alte specii, tot așa de false, sunt în general bunătatea celor amabili și indulgenți, a imensei majorități a oamenilor săraci, a chefliilor generoși, a poeților triști, a romancierilor, duioși, a cititorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scăzut de tot, nu departe de perversiune (dacă aceasta o fi existând) pe scara morală. În afară de conștiință, totul e o bestialitate. Și sunt nenumărați oameni care, în bucuriile, în tristețile, în surâsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în generozitatea, în dragostea, în indulgența lor, în gingășia lor, sunt numai bestiali.
După ce am aruncat câte-o privire cu compătimire înspre patul bolnavului, am ieșit și l-am așteptat pe unchiu-meu în birou. A venit numai după ce băiatul a ațipit puțin. Discuția a fost lungă și plină de reproșuri jalnice din toate părțile. Gheorghidiu părea înmuiat și absolut cu totul altul decât cel obișnuit, chiar când discuta afaceri. Parcă și aci făcea apel la compătimirea celorlalți. Nu părea să existe soluție, când Lumânăraru aruncă, așa într-o doară, că la Galați a văzut un depozit de fierărie și arămărie veche.
— Dragii mei, nu s-ar putea să cumpărăm noi depozitul ăla?... Ei, dragă Lumânărarule... tu, Ștefane, puiule, ce zici? La Galați, zici? Nu? Am acolo un prieten avocat... Vasile Stănescu, str. Domnească 26 bis... Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul... Dar și eu cred că e al statului. Dacă răspunsul e afirmativ, Ștefane, du-te mâine la minister și obține aprobarea lui. Îl luăm la prețul zilei. În trăsură, Lumânăraru e gânditor, întreabă aproape absent de ce s-o fi strâns lume în fața Cercului Militar și pe urmă, uitând de toate întâmplările parcă, și de când servise țuica în șorț de lacheu, murmură înduioșat:
— E om de inimă, domnule. Ai văzut ce prăpădit era?
Nae Gheorghidiu era într-adevăr de nerecunoscut. Abia a doua zi, când ne-a venit răspunsul, a redevenit o clipă el cel de totdeauna. Mi-a spus să mă duc imediat cu cererea la minister.
Am trecut prin vreo două birouri de așteptare, pline de lume de tot soiul... Bătrâni uscați, femei tinere, cucoane grase și mustăcioase, domni cu înfățișare respectabilă așteptau, unii trântiți în fotolii, alții pe scaune, destui în picioare. Unui domn, care mi-a confirmat că e șeful de cabinet, i-am spus că vreau să intru la ministru și m-a poftit politicos să aștept. Ceva comun tot avea mulțimea asta pestriță. Un fel de așteptare nervoasă, care provoacă ticuri, un fel de febră în privirea abătută, care te face să te crezi în sala de așteptare a unui medic celebru de boli nervoase. Când ieșea cineva dinăuntru, toți se ridicau în picioare, dar șeful de cabinet făcea semn numai celui indicat. Un domn gras, cu cioc, a stat înăuntru, fără să se sinchisească de cei de afară, peste o oră. În timpul acesta, ceilalți duceau nervoși mâinile prin păr, schimbau locul pe scaun, unii întrebau câte ceva pe șeful de cabinet, citeau vreo hartă sau vreunul din numeroasele avizuri. Eram sigur că atunci când domnul cel gras și cu cioc va ieși, va fi linșat. După câtva timp a venit unul înalt și elegant, care, după ce și-a spus numele șefului și a explicat că este grăbit, a fost introdus cel dintâi. Îmi ziceam că, orice s-ar întâmpla, niciodată n-aș avea ineleganța să trec peste atâta lume care așteaptă. Și chiar am stat până la două după-amiază, lăsând să treacă mulți noi-veniți și mistuindu-mă de uimire că există, dincolo de ușă, un om care poate tolera spectacolul acestei așteptări. Mai târziu am aflat că unii miniștri înadins adună atâția nenorociți în sala de așteptare, ca să dea impresia că au resort important și că au ajuns departe în viață. De aceea ei amână, ca profesioniștii care vor să pară că au clienteală, cât mai mult, lasă să se îngrămădească lumea, și încă de pe scara automobilului, când sosesc, se întreabă cu îngrijorare dacă e plină sala de așteptare. Când i-am spus lui unchiu-meu că n-am putut intra, s-a crucit...