Acum gloanțele care veneau rare miaună des... O mitralieră toacă, departe, dar lovește prea scurt. Ridică pământ și iarbă, la vreo cincizeci de metri în fața mea. În pădure strigătele românești au rămas în urmă. Inamicul lucrează tăcut și automat ca o mașină de precizie.
Căpitanul comandă un foc spre pădure în dreptul nostru, ca eventual să lovim în flancul celor care, crede el, țin față batalionului nostru. Protestez cu îndârjire, căci am certitudinea că tragem într-ai noștri. Dar nu mai pot face nimic, focul s-a dezlănțuit.
Mai departe, nu mai mergem.
— Lasă, domnule, să așteptăm aici, să-i ia pe flanc prin pădure.
Înțeleg acum că gândul oricărei manevre, în afară de înaintare, pe câmpul de tragere, e moartea și înfrângerea.
Reiau mereu, urlând: „Înainte... înainte” și urletul însuși e un stimulent formidabil și un narcotic în acelaști timp, ca un pahar de vin, dat dintr-o dată pe gât. Alegerea încinge și amețește.
— Zamfire... Marine... Ciorbagiu... hai.
M-am ridicat în picioare... snopul de gloanțe vine aproape, însă nu cade nici unul dintre cei care fug cu mine înainte.
Ne oprim după zece pași, dar ne ridicăm numaidecât: în fața noastră sunt vreo două gropi de obuz. Alergăm lunecând pe iarba plouată și ne înghesuim câte patru-cinci într-o groapă. Dar acum e o înverșunare groaznică împotriva noastră, căci s-a întâmplat un lucru neașteptat. Cât timp eram culcați în iarbă, nu eram văzuți. Ridicându-ne însă ne-am demascat... și acum, în haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem bine lămuriți. Fâsâiturile sunt dese, dar pe sus. Vin și din față și din spate, de la cei rămași în vâlcelușă, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne caută acum mitraliera. Probabil că nu poate aprecia distanța exact, căci trage la zece pași înainte, scormonind iarba și pământul cu snopul ei de gloanțe ca o gheară de tigru, se apropie din ce în ce, însă părându-i-se că s-a înșelat, iar își repede turbat și metalic snopul la alți douăzeci de metri. Cei îngrămădiți cu mine trag ca descreierații, fără să scoată capul din groapa de obuz. Și din nevăzut parcă trage mereu. Fără îndoială, nu-i „ploaie de gloanțe” și snopul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre gloanțele astea care vin ar fi tot atât pentru oricare dintre noi, cât un naufragiu pe ocean, cât un cutremur catastrofal, cât sfârșitul lumii. O simplă izbitură, scurtă ca de cravașă, în frunte.
Armele celor ghemuiți înapoia mea în groapă se descarcă lângă urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul și-a rezemat arma chiar, o clipă, de umărul meu, i-o dau la o parte cu mâna furios, căci îmi sparge urechile. Aș vrea să dau ordin să nu se mai tragă, dar zgomotul e asurzitor, ca într-un aeroplan când pornește motorul...
Trebuie să ieșim din groapa asta, căci e moarte stupidă. În față e o nouă cută de teren. Dar mai întâi nu știu cum să fac să se oprească focurile... M-am ridicat în genunchi, în marginea gropii, jucând toată cartea, căci pericolul e mai mare din spate. Fac mereu semn să se oprească focurile către cei din vâlcelușă, ca să putem înainta fără să cădem loviți din urmă. Dau iar la o parte, cu mâna, arma celui din groapă, care trage aiurea, năucindu-mă.
În sfârșit, fac semn cu mâna stângă înapoi, îngenuncheat și sprijinit cu dreapta în iarbă, dar cineva îmi dă cu o vargă peste mână și imediat sunt tras de picioare înapoi în groapă, unde cad zăpăcit...
— Ce e, mă?
— Sunteți rănit... mâna stângă.
Toată mănușa-i plină de sânge... Un deget atârnă, îmbrăcat și el în mănușa lui, în jos, prins parcă numai într-o ață, dar nu simt nici o durere.
Lângă mine, oamenii îmi arată cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep din cauza larmei și mai ales pentru că ei încearcă să-mi spuie nu știu de ce în șoapte și cu un aer tainic ceea ce vor. Pe urmă, înțeleg. Omul și-a sucit în loc gâtul moale, din gulerul scorțos al mantalei și are acum obrazul stâng lipit de palmă, întors înapoi, ca și când n-ar mai vrea să vadă înainte.
Din colțul buzei, i se scurge pe bărbie un firișor de sânge. Ochii sticloși parcă ar vrea totuși să evite pământul.
— Tare mi-e teamă că e lovit în ceafă de cei care trag din spate, își spune unul, acum tare, în fundul gropii, părerea. Și pe dumneavoastră, socot că tot din spate v-a lovit.
— Nu. Ieșise și el cu domnul sublocotenent și a întors capul înapoi, când a făcut dumnealui semn cu mâna, să vadă dacă opresc ăiă, atunci l-a lovit în ceafă... da tot din față...
Parcă suntem acum într-un mormânt.
Gloanțele nu sunt prea dese, dar în fund, mogâldețe se ridică... și trec mereu în fugă, la stânga, spre pădure, trăgători inamici. Nu îi vedem bine decât când se strecoară unul după altul, ca și când ar traversa un drum, ca să dispară iar.
În spate, artileria nemțească a devenit turbată și pare că a sporit numărul gurilor de foc, căci bate în pădurea care saltă trunchiuri întregi și așchii, fumegând; iar unele obuze trec scurt peste deal, căci bat, se vede, și vâlceaua pe unde am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai noștri înspre dreapta, dar în pădure e un răpăit de arme, care, reluat de ecou, devine hău groaznic.
Mă întreb ce am de făcut. De înaintat nu mai poate fi vorba. Nădăjduiesc că ai noștri vor împinge linia inamică atât de mult înapoi, încât să pot aștepta sfârșitul luptei în groapa asta de obuz. Dar, după felul cum se depărtează focurile în pădure, înțeleg cu groază că ai noștri dau înapoi, sau suntem treptat înconjurați.
La gândul că aș putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde rece, ploioasă. Înfrângerea asta, înserarea care cade, mâna pe care o țin mereu ferită, ca un câine laba zdrobită de automobil, îmi dau o impresie de moarte, de neîndreptat niciodată.
Atunci, ca un gând fierbinte, ca o descheiere de moarte, imediată, hotărăsc că voi pleca neîntârziat. Oamenii îngroziți vor să mă reție. Dealtminteri, nici nervii nu mai pot suporta nimic. Armele care mi se descarcă, aci în groapă, în urechi, mă năucesc și mă înfurie.
Pornesc înapoi, în picioare, drept peste câmpul verde, singur pe toată întinderea lui, ca un somnambul. Nu mă uit înapoi, nu mă uit în dreapta, nu mă uit în stânga, nu am decât un singur gând, că dacă străbat acești cinci-șase sute de metri, aș putea să fiu scăpat. Știu bine că numai „dacă” îi străbat și numai „aș putea” pentru că trebuie să trec din nou prin focul de baraj și prin pădurea bătută. Pot să cad în fiecare clipă... dar dacă ajung dincolo... În mine pulsează gândul acesta al salvării cum gâlgâie sângele în gâtul tăiat. Ceea ce mă îndeamnă la nebunia asta e durata neted scurtă a jocului. După un sfert de oră sunt scăpat. Am crezut că la ruletă e bine să joci numere în plin. Simplifică.
Dacă prin absurd nu se întâmplă nimic, și dacă merg întins, așa ca un cadavru ambulant, singur în picioare în tot largul câmpului, fără să mă opresc o clipă, orice s-ar întâmpla, sfertul de ceas trebuie să treacă. Dar nu trebuie să mă opresc sub nici un cuvânt, și nici să fiu atent la ce e în jurul meu, ca să nu-mi pierd curajul și să nu amețesc, ca un acrobat, care nu trebuie să se uite în jos. Și trec într-adevăr încet, fugind numai prin barajul automat.
Totuși întârziere e. Nu pot să urc dâmbul de cinci-șase metri, spre pădure. Nu mă pot sluji de mâna stângă și iarba umedă alunecă. Mă socot o clipă pierdut. Acum văd gloanțele care vin, căci le văd înfigându-se în pământ. Sunt mai numeroase decât le credeam. Aproape să amețesc când mă gândesc că nu voi putea urca, dar îmi vine în minte amintirea husarului în care noi am tras peste două sute de focuri. Mă prind cu mâna dreaptă de iarbă, înfig călcâile pieziș și tot ajung sus. Dau în pădure peste ordonanță. Scot mănușa — și de pe degetul rupt — și înfășur mâna plină de sânge, și pe care o cred sfâșiată, în batistă. Artileria trage la vreo douăzeci de metri în stânga. Dacă va veni și aici, s-a isprăvit.