Un moment bănuiesc că el socotea că suntem în superioritate tocmai din cauza ignoranței noastre.
— Credeți că vom câștiga războiul din cauza lipsei noastre de experiență?
— Să câștigați războiul?... Nu știu zău dacă peste câteva ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stăm de vorbă acum. Știu că voi muri, altfel am certitudinea că în două săptămâni aș fi fost eliberat de ai noștri, la București.
Și acum știu că nu glumește.
— Dar ce ai vrut totuși să spui cu acel „Trommelfeuer?”
— Uite ce, domnule... Are și războiul regulile lui... ca și duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore când nu trăgeam un foc, chiar dacă englezul juca bridge în poiană... Cum crezi dumneata că se poate trăi? Pe urmă e o regulă iar... Dacă tu stai și inamicul pornește la atac, artileria ta trage... Atunci inamicul se oprește și începe să tragă artileria lui mai puternic... atunci tu evacuezi poziția și lași pe ai lui să vină s-o ia... Pe urmă trage artileria ta, și el trebuie să plece lăsând morții și răniții care se cuvin. Pe urmă, dacă vrea, vine din nou, dacă nu, nu... La nevoie, iar se întâmplă ca mai sus. Nu se trece, domnule, niciodată, printr-un foc de baraj.
— Bine, dar ai spus singur că nu se poate compara cu bombardamentul de la Verdun și Somme.
— Ce-are a face?... acolo eram la adăpost de beton, adânc sub pământ.
— Bine, dar când porneați la atac, afară, deasupra, pe pământ?...
— Hm... Atunci fugeam înapoi, lăsând jumătate morți afară, iar comandantul cel mare schimba pe comandatul artileriei care n-a pregătit atacul.
— Deci atacul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un act de bravură?...
Are un surâs de sinceră ironie.
— Crezi dumneata serios că dumneavoastră românii sunteți mai bravi decât noi, sau decât francezii?
— Atunci?
Tace ascultând lung durerea în el, ca un gând. Și pe urmă, după ce s-a strâmbat puțin:
— Atunci înseamnă că dați tot concursul armatei germane să ajungă mai repede la București...
— !?
— Ce nevoie aveați să treceți, azi, prin baraj? Ca să salvați pe cei dinaintea dumneavoastră, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduți. Noi porniserăm la asalt... Dacă nu ne lăsați să ajungem la ei, noi tot plecam înapoi, și-i încredințam artileriei, să-i facă înțelegători. Atunci de ce ați mai venit grămadă, dumneavoastră din urmă? Ați călcat regula războiului, iar ai noștri s-au retras, nu din lașitate — cred că știi și dumneata că germanii nu sunt lași — încă o dată, ci din calcul... E adevărat că am primit focuri din coastă... și că, din cauza acestei neașteptate întorsături, nu ne-am putut culege pe noi, răniții... Dar ce pierderi ați avut din pricina asta? Unde mai pui că puțini se vor întoarce dintre cei prinși dincolo de baraj.
— Comandanții noștri prețuiesc foarte mult atacul la baionetă.
— Tocmai de aceea ai noștri vor ajunge la București așa de curând... Pentru că nu găsesc interesante luptele la baionetă. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială, rece.
— Știi dumneata, la romani, Horațiu s-a prefăcut că fuge ca să-i silească pe curiați să se împrăștie pe teren... Ai noștri simulează în fața batalioanelor dumneavoastră retragerea, ca să veniți mai bine în câmpul de tragere al artileriei. Și dumneavoastră aveți iluzia că biruiți.
— Ne mai păcălim câteodată... Ți-am spus eu proverbul nostru, că nu e bine să te bați cu cel care nu cunoaște duelul, dar la urmă, socoteala tot iese. Ascultă, în Carpați aveți tranșee fortificate?
Evident că mint cu grabă.
— A, în Carpați e altceva... Avem tranșee dinainte pregătite, organizate gata.
— Adăposturi bune?
— Da, bordeie cu două straturi de bușteni și un metru de pământ deasupra.
— Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75... Nu rezistă însă la obuzele noastre de 105... Nu mai vorbesc de cele de 150... Și pe urmă, chiar dacă rezistă, totul e de prisos, dacă n-aveți artilerie de 150, sau mai mare, și dumneavoastră.
— !?
— Sigur, vom trage până vom distruge tranșeele și bordeiele cu tot ce e viață în ele... Dacă bordeiele vor rezista totuși, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinăuntru să iasă. Și atunci, dacă aveți artilerie ca francezii, faceți și dumneavoastră ca francezii... trageți în ocupanți... ocupanții pleacă și trag apoi cu tunurile, și așa „da capo al fine”... cum ați citit tot timpul verii despre cota Morthomme.
Surâd cu o tristețe de moarte în suflet... Întăriturile noastre din Carpați? Șantierele și bordeiele care, adunate ca într-o bătătură, nu ar putea rezista unor râturi de porci țigănești...
— Să sperăm, domnule, că medicii dumneavoastră sunt mai pricepuți decât generalii dumneavoastră... Dar mi se pare că pentru mine e de prisos... Aș fi vrut poate o fotografie a locurilor acestea... o carte ilustrată... ca să arăt copiilor și nevestei în ce fel de peisaj am fost omorât... Pentru albumul familiei.
Pe urmă am tăcut îndelung... Eu gândindu-mă la moartea tuturor... el numai la a lui. Înserarea asta, după o zi ploioasă, apoi senină, de toamnă, era mereu mohorâtă și apăsătoare ca o înmormântare... Pădurea de stejar și tufele mici începuseră să se topească în întuneric.
În ambulanța-automobil, am luat cu autoritate alături pe prizonierul neamț... Am cerut chiar șoferului să meargă mai încet la șanțuri. Mi-a explicat că e ordin să care toți răniții până la miezul nopții.
Mi se face injecția împotriva tetanosului, sunt culcat într-un pat curat. Târziu de tot, vine alt grup de răniți din regimentul nostru. Divizia e în retragere. Batalionul nostru e înjumătățit. Sunt patru ofițeri morți, câțiva răniți, compania mea, înconjurată, e prizonieră cu toți ofițerii. Tudor Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o? Până în zorii zilei spitalul trebuie evacuat. Se lucrează cu deznădejde la pansamente.
Comunicat apocrif
Călătoria în trenul sanitar care ne ducea pe toți — aproape două sute de răniți — mi s-a părut ca un fel de călătorie în străinătate, când după restaurantul gării judeci și despre orașul corespunzător, când cantonul se desprinde din seria lui (câmp, singurătate, ploaie, sărăcie) și devine element din seria rapidă (vagon-restaurant, peisaj, doamna elegantă, domnul voiajor)... Veneam într-o lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, așa cum unui bolnav, care iese întâia oară din casă după luni de zile, orașul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara Brașovului împodobită, cu frunze și steaguri naționale, rămase, mi-a dat, despre orașul pe care nu-l cunoșteam, o idee de carte poștală și decor de zece mai. La Sinaia au năvălit pe înserate în vagoanele noastre cucoane frumoase, cu mâini tot atât de albe și fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipăitul, mai vii, erau într-un fel de hiperfuncțiune. În schimb toți cei pe care-i văd au parcă un aer fantomatic, până și în voce și în privire, în ceea ce e dincolo de ei, parcă un soi de siestă după zbuciumul zilelor de luptă. Între Predeal și Bușteni, văzusem în jurul cantoanelor gropile de lup și tranșeele copilărești, făcute acolo lângă șosea, când munții și pădurile erau libere, cu naivitatea cu care, ca să evite o inundație catastrofală, care amenință întreg ținutul, o primărie neserioasă ar face șănțulețe de scurgere de-a lungul drumului. Când puhoiul vine însă, târăște nu numai ce-i pe șosea, dar și casele înalte, și chiar primăria cu domnul primar.
Eram în vagoane speciale, în tărgi lungi pentru dormit.