— Așa, va să zică glumești pe socoteala mea? și își înșfăca mânuțele în părul meu.
O prindeam de braț ca să nu tragă prea tare, se zbuciuma să scape și când luneca jos pe covor, rochia ridicată în cădere lăsa să se vadă cele două coapse albe tari, care mă înfiorau între paralelele jartierelor de mătase. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea, căci punea uneori în acest chef de pedeapsă o înverșunare de panteră tânără care se joacă.
Asta ne-a fost viața în iarna aceea. Eram mereu cu vechii prieteni, care, săracii, erau delicioși de îndrăzneală și sfială în același timp, toată lumea ținând să-mi placă mai ales mie, căci altfel nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecât pe oricine. Mergeam la teatru numai la piesele jucate mult, despre care auzeam că sunt bune (nu la toate premierele, cum făceam mai târziu, când am devenit mondeni). Cred că un fel de pudoare burgheză și vag intelectuală ne făcea să trăim îmbelșugat dar modest. Căci sentimentul care-l împiedică pe căpitanul Dimiu să puie chipiu modern franțuzesc e mai mult general. Nu toți tinerii au curajul să puie monoclu sau să-și radă mustățile, de pildă. Li-e teamă de ridicolul primului moment, cum, de altfel, eu însumi, deși mi se spunea că mă prinde mult pălăria tare, și uneori demonul vulgar din mine mă ispitea, n-aș fi avut curajul s-o pun pe stradă. E un flagrant delict de futilitate și bluff. Te gândești totdeauna la cei ce nu te-au văzut așa, și te întrebi ce-or să zică de schimbare, în loc să ții socoteală că sunt mai mulți cei ce nu te vor ști decât sub noua înfățișare.
Începusem să caut ca din scrisori și din amintirile altora să-mi reconstitui întrebătoarea ființă sufletească a omului care influențase, prin incomparabila lui danie, întreg destinul vieții mele. Între nedumerirea disprețuitoare pe care mi-o inspirase felul lui de a trăi și sentimentul imens de recunoștință și de emoționată dragoste pe care i-l purtam acum, era un gol pe care nu numai sentimentalismul, dar și logica voiau să-l umple. Mă gândeam dacă și eu vreodată voi putea schimba destinul unui om și-mi răsăreau dinainte ochii albaștri și obrazul oval al nevestei mele, înflorit într-un surâs. „Destinul tău, fată dragă, e și va fi schimbat prin mine”, îmi spuneam singur, rămânând îndelung cu privirea fixă.
Atât de mare era reputația de om de afaceri și de spirit practic a unchiului nostru, încât, cu toate că toți îl știau periculos, s-a hotărât să se adune suma de un milion jumătate, două la nevoie, în familie, ca să concurăm la licitația fabricii de metalurgie. Era proprietatea unui supus francez, mobilizat când venise rândul contingentului lui, care trebuia să lichideze urgent, căci avea și plăți de făcut și nici n-avea încredere în administrator. Înconjurată cu teren mare, în apropierea unei gări, cu linie de garaj până în ușa atelierelor, putea fi evaluată la vreo trei milioane. Poate mai mult. Unchiul meu era sigur că o va lua cu un milion și jumătate: „Am eu socotelile mele”.
Socotelile lui au ieșit însă prost, căci s-a ivit un concurent extrem de periculos în persoana unuia Tănase Vasilescu Lumânăraru, fost poate într-adevăr negustor de lumânări și care ajunsese la fabrica de aramă pe calea fabricilor de clopote. Știau unul de altul că vor fi concurenți și s-a încins între ei o luptă înverșunată.
Deputatul l-a chemat pe Lumânăraru acasă.
— Ascultă, mă Lumânărarule, mă, nu găsești că ești cam nespălat pe picioare, ca să-mi tulburi mie apa?
— Coane Nae, asta-i negustorie. Ești negustor... sunt negustor. Ce pot eu să fac dacă asta-i negustoria? răspundea, mascat de ochelari negri, Lumânăraru.
Unchiu-meu era, atunci când interesele îi erau amenințate, aprig, fără cruțare, mobilizat cu toate forțele sufletești, ca o fiară atacată. Știa că reputația lui de gură rea intimidează, și abuza de asta, ca de acele animale care secretează mirosuri scârboase ca să se apere. Pe urmă a trecut la amenințări directe.
— Ai să-ți muști mâinile, Lumânărarule, ai să te dai cu capul de toți pereții.
— Am mai văzut eu multe, coane Nae.
— Am să te pun să fluieri franțuzește, băiete, și să săruți mâna feciorului din casă.
Lumânăraru a oferit două milioane cinci sute de mii, și unchiu-meu, cu toate că își dădea seama acum că uzina face mai mult de patru milioane, s-a oprit. S-a cam râs la Cameră de acest duel și s-au făcut, de data asta, spirite pe socoteala lui. Lumânăraru i-a trimis la club o carte de vizită în care, protector, l-a asigurat de bunăvoința lui oricând în viitor.
Dar peste douăzeci și opt de zile, șase invitați la masă ai deputatului au asistat la o scenă impresionantă în felul ei, amintind de întâmplările de acum o sută și mai bine de ani, pe aici prin porturile de la gurile Dunării.
Lumânăraru, plângând, fără rușine de el însuși, implora pe Nae Gheorghidiu să nu-l nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.
Ieftin bonom, „filozof” de rând și lăsător, Lumânăraru, după ce depusese un milion și jumătate de lei, urma ca până la ultima zi a termenului legal de o lună să depună restul. Deputatul, care pândea, îi face sâmbătă poprire la bancă pentru o sută de mii de lei, depunând garanția de cincizeci de mii de lei. Prin urmare, depozitul Lumânărarului era în întregime lovit de indisponibilitate. Nu mai avea timp să consemne suta de mii de lei, licitația era anulată, un milion și jumătate, vărsat deja, pierdut, căci nu mai avea drept să se prezinte la noua licitație.
Din partea unchiului era o infamie, căreia el vrea să-i dea aer de farsă, cum făcea de obicei. Nefericitul concurent a fost pus să servească cu șorț alb, în locul feciorului, niște gustări celor invitați, și pe urmă a semnat un contract de asociație cu Nae Gheorghidiu.
În cercurile parlamentare s-a făcut haz îndestul de această întâmplare și mulți dintre cei care mai rezistau au căzut acum de acord că într-adevăr Nae Gheorghidiu e unul dintre cei mai deștepți și mai periculoși oameni din țara românească. Mai ales că în același timp mai dăduse, la o masă de la bufetul Camerei, un răspuns, pe care toți îl găseau extrem de spiritual. Invita, în glumă, pe un deputat opozant să se înscrie în partidul liberal, ca să-și asigure viitorul politic.
— Fugi de-aici... Ce-s nebun?... Să duc oala de noapte a lui Ionel Brătianu? Căci spiritul de disciplină în partidul liberal a fost totdeauna proverbial.
Nae Gheorghidiu l-a privit lung, uimit, și pe urmă, cu un joc de scenă de bătrân actor de provincie:
— Să duci oala de noapte a lui Brătianu? și-l măsura mereu disprețuitor, din cap până în picioare. Pe urmă, cu mândrie: Mă, oala de noapte a lui Brătianu o duce conu Alecu (important membru al partidului), eu o duc pe-a lui conu Alecu și tu, dacă vii în partid, o s-o duci pe-a mea. Și în hohotele de râs ale tuturor: Cum crezi tu?... Ăsta-i partid serios, cu ierarhie, mă, nu glumă.
Era „încă una de-a lui Nae Gheorghidiu”...
Când am luat fabrica în primire, s-a hotărât ca Lumânăraru să fie directorul ei tehnic (înțelegi, îmi spunea unchiu-meu, am dat o dublă lovitură: avem și fabrica și un specialist), ajutat de cumnatu-meu, iar mie mi s-a dat, mai mult de formă, conducerea biroului comercial. La început, Tănase Vasilescu Lumânăraru mi-a făcut o bună impresie. Cu veșnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit după el, inspectând necontenit, controlând, angajând și concediind, mi se părea un adevărat noroc și pentru fabrică. Mai ales grija meticuloasă cu care controla pe contabil, răbdarea cu care examina coloanele de cifre, cu niște ochelari de șapte dioptrii, păstrați în birou, că la el purta alții. În toate buzunarele avea, dealtfel, ochelari. Mai târziu am aflat însă că e un prea pasionat jucător de curse. Era cunoscut de toată lumea în incinta tribunei și jucătorii așteptau să vadă ce joacă el, ca să se orienteze. Dealtfel, foarte bogat, în primăvară a cumpărat și un grajd de cai de curse.